blog poezie si arta

Laura Dan 'Începe să doară puţin'
     media: 4.00 din 1 vot



Unul dintre debuturile remarcabile din anul 2012 este cel al Laurei Dan, cu volumul de poezie „Începe să doară puţin” (Ed. Tracus Arte, Bucureşti). După cum ni se sugerează încă din titlu, avem de-a face cu o carte despre suferinţă. Ceea ce face însă special discursul poetic este pendularea între confesiunea aparent simplă, directă şi bruscheţea încercării de a masca realitatea unor traume care nu sunt complet dezvăluite. Aflăm că ele au fost generate de tatăl autoarei, însă nu sunt relatate motivele exacte care au stat la baza dramei. Cert este că poemele, care au ca subiect efectul nefast al tatălui, sunt cele mai puternice din volum. Deşi imaginea ei este mai estompată, trăsăturile de caracter ale mamei sunt ceva mai nuanţate: o fiinţă blândă, bună, a cărei fragilitate extremă prezintă riscul de a crea o stare de nesiguranţă în cadrul familial. Se pare că şi după ce răul a trecut, percepţia mamei asupra realităţii dure este anihilată de o viziune nu doar fantezistă, ci cu accente de naivitate, ceea ce amplifică tragicul. „În aer/ un iz greu, înţepător,/ curtea miroase/ a plajă/ cu alge descompuse// tata mă priveşte/ dintr-un tricou vechi// se ridică deasupra curţii// numai mama crede că el stă prins/ cu cleştişori coloraţi/ pe sârmă.” („Începe să doară puţin”) Cu toate că rămâne dominat de angoasă, acest poem se distinge prin faptul că tatăl nu mai este asociat (aşa cum se întâmplă în majoritatea celorlalte poeme reprezentative) cu revolta interioară profundă şi tăioasă, răbufniri de disperare ascuţită sau cu spaima atroce. „tată, am învăţat să urăsc/ cenuşa ta este singura mea casă!”, „când mama iese din cameră/ frica se arată/ rece/ o talpă de fier/ tata creşte înăuntrul meu/ ucide/ tot ce ating”, „sunt precum tata/ o lamă de fierăstrău// dacă iubesc, tai!”, „tata e un cadavru care taie/ dacă întinzi mâna. tăietura lui coace până puţi a peşte mort”, „Tată-glonţ/ ,mi-ai străpuns pieptul/ mă auzi? îţi vorbesc din groapă/ sunt un împuşcat/ care mai are ceva de zis”.
„Începe să doară puţin” este şi o carte despre sentimente sfâşietoare de singurătate şi izolare, induse de conflicte majore, dispute sau incidente repetate: „Acasă nu mai soseşte nimic/ familia noastră e un inbox gol/ tata e o coajă uscată/ un amant desfigurat care, din când în când,/ mai întreabă ce fac”. Poeta se „salvează” şi nu trăieşte în captivitatea unui trecut traumatizant, având conştienţa actului „ireversibil”. Jocul unor copii îi inspiră speranţă şi încrederea că sentimentele pozitive nu doar că există, dar ele pot fi câştigătoare în lupta cu cele adverse. Jocul copiiilor o fortifică prin două caracteristici oarecum contradictorii: candoare şi cutezanţă: „câteodată,/ lumea e plină de copii care aleargă/ îi văd cum înalţă pe cer un zmeu nemilos.// câteodată,/ îmi închipui braţele lor/ întinse spre mine/ mai frumoase ca nişte cireşi înfloriţi” Această tandreţe delicată evoluează spre una mai complexă, în procesul de maturizare ca femeie. Poemele de dragoste câştigă cititorul prin timbrul lor mângâietor şi prin frumuseţea sentimentelor împărtăşite cu oarecare timiditate, dar mai ales cu multă gingăşie „Aşa a început/ ai lăsat fereastra deschisă/ la camera ta cu gânduri/ iar eu/ într-o dimineaţă/ m-am strecurat/ printre gândurile tale./ aş fi sărit pe ele ca o nebună/ şi le-aş fi călcat râzând în picioare/ şi, totuşi,/ ca niciodată/ am stat cuminte/ în camera cu gânduri a unui bărbat.”
(articol publicat în revista Ateneu, ianuarie 2013, p. 7)
http://www.ateneu.info/editii-integrale-in-format-pdf/

Tag-uri Technorati: , , ,


Diana Iepure - „O sută cincizeci de mii la peluze”
     media: 5.00 din 5 voturi

Printre cele mai frumoase cărţi ale anului 2011, atât prin conţinut, cât şi ca formulă grafică editorială, se numără şi cea de poezie cu titlul „O sută cincizeci de mii la peluze”, semnată de Diana Iepure, publicată la Bucureşti, Editura Casa de pariuri literare. Poeta ne vorbeşte despre propria copilărie, sau despre maturitate şi maturizare dar cu reflexe ale vocii dinspre copilărie, în texte care degajă multă inocenţă, gingăşie, punctate cu umor cald şi ingenuu dar şi cu fină (auto)ironie. Este admirabilă simplitatea spunerii, o calitate care nu este foarte des întâlnită la poeţii români contemporani. Simplitatea sintaxei este generată de cel puţin două motoare: unul intern (sinceritatea poetei), celălalt extern, dat de tehnica literară de calitate.
Volumul este foarte bine închegat şi structurat. Conţinând cinci capitole, în fond e un proces, un „spectacol”, în cinci etape: „cosăuţi.md”, primul fragment este şi cel mai ataşant, cuprinde fermecătoare evocări din copilărie, „à la guerre comme à la guerre” relevă trecerea la adolescenţă, explorarea senzualităţii feminine dar şi apariţia dezamăgirilor (în fapt, conştientizarea lor), „o sută de mii la peluze” e poate cel mai „feminin” capitol, aici ni se vorbeşte despre maternitate, relaţiile familiale, armonia cuplului; „tobogan” oferă cinci poeme care reflectă perioade scurte de autoizolare, sunt schiţate şi câteva fire de autobiografie literară; cartea se „închide” cu un episod de mare impact emoţional - „fanfara”, o fanfară mortuară în care sunt ilustrate şi rememorate cu fior melancolic şi duios-tragic, figuri ale persoanelor dragi dispărute.
Emoţiile nu sunt sugerate direct, ele sunt comprimate în imagini autentice rămase pe retina memoriei. Ceea ce ţine la mare distanţă poezia de prozaic este îmbinarea amintirilor provenite din realitate cu un „ceva” fantastic, greu descriptibil, dificil de identificat, care încântă prin misterios.
În „cosăuţi.md” suntem captivaţi de amintiri de o infinită tandreţe, ceea ce explică pe deplin dorinţa regresului în copilărie. Discursul liric este învăluitor, Diana Iepure împrumută din epic descrierea subiectivă, efectul obţinut este cel al naturaleţii. Nu de puţine ori apelează, aşa cum altădată o făcea Jacques Prevert, la un inventar al elementelor, poeta dovedindu-se o artizană a detaliilor precum în savurosul poem, „ostrovul cu jucării”, din deschiderea volumului: „nu era bine să mergi pe ostrov cu băieţii/ şi nu înţelegeam de ce/ păreau atât de firavi şi inofensivi/ când tremurau clănţănind din dinţi/ cu mâinile încrucişate pe umeri/ şi chiloţii negri kolhoznici/ li se lipeau cam aiurea de corp/ ei vroiau să ne ducă/ peste nistru/ acolo viaţa era frumoasă/ cocoşei de zahăr/ pirojoace cu magiun de numai trei kopeici/ îngheţată sifon carusel cinema/ noaptea/ oraşul îşi aprindea luminile/ iar de pe mal/ ostrovul părea/ un ochi de vrăjitoare/ verde şi lunguieţ ca o elipsă/ ascundea mijind în depărtare/ lucruri ciudate/ taine şi mormoloci”. Dominată de dragostea între toţi membrii familiei, copilăria la Cosăuţi e una fericită. Chiar şi cei maturi ascund în gesturi de iubire, paradigme ale candorii: „mama era tânără şi foarte frumoasă/ şi tata îi cumpăra farduri, multe farduri/ rujuri, pudre, umbre, rimeluri/ îi plăcea să îi vopsească ochii/ îi răsucea genele cu o periuţă/ mama clipea des, des/ şi tata ţipa să nu închidă ochii” („de făcut frumoasă”).
Ceea ce urmează mai departe e o prezentare a procesului de maturizare, se continuă biografia personală, păstrându-se când intensiv, când diminuat, luminozitatea copilăriei.

Notă : articol publicat în Revista Ateneu nr. 6 / 2012, p. 6, formatul pdf aici
site-ul Revistei Ateneu: http://www.ateneu.info/


Lectura de deschidere TNCP 2012
     media: 5.00 din 2 voturi

Citesc poeţii: Dan Mircea Cipariu (min. 1:33), Dumitru Bădiţa (min. 4:25), Bogdan Coşa (min : 9.11), Teodor Dună (12:03), Andra Rotaru (15:59), Violeta Savu (eu la min. 19.39), Pavel Şuşară (24:45), Radu Vancu (31:18) şi Cosmin Perţa (37:50) - Cosmin Perţa prezentat de el însuşi prin tăcerile mai mult sau mai puţin sparte între min. 37.00 şi 37.49
Moderatori: Ioan Cristescu, Cosmin Perţa
Lectura de deschidere a Festivalului de Poezie Bucureşti 2012
(click pe link)


Violeta Savu şi redescoperirea poeziei de dragoste, Cronică de Adrian Jicu
     media: 5.00 din 3 voturi

(în revista "Convorbiri literare", februarie 2012)

Nu ştiu dacă o recomandare călduroasă a lui Ioan Es. Pop („Violeta Savu crede în poezia de dragoste şi poezia de dragoste crede, la rându-i, în ea.”) te face (mai) poet, însă ştiu că talentul Violetei Savu este de natura evidenţei. Lectura volumului "Din depărtare el mă vedea frumoasă" (Bucureşti, Editura „Tracus Arte”, 2011) confirmă un lirism autentic tocmai prin faptul că e anacronic, în sensul ocolirii modelor literare. Autoarea se desparte surâzătoare de colegii de generaţie şi riscă un pariu cu poezia de dragoste. Într-un titlu special prin chiar firescul său, ea încifrează o viziune poetică a dăruirii totale întru iubire. El e, în egală măsură, un reproş delicat şi elogiu al feminităţii ascunse. Citită din acest unghi, cartea se revendică de la dictonul „dacă dragoste nu e, nimic nu e!”, pe care îl ilustrează, în ciuda posibilei mefienţe a unora, într-o manieră convingătoare. Violeta Savu nu se mulţumeşte cu jumătăţi de măsură, ci aspiră spre totalitate, spre plenitudine în dragoste, confirmându-şi inaderenţa la o lume înstrăinată: „aş vrea să mă întorc să te sărut/ dar nu poţi veni/ cu mai puţin de un imperiu/ iar eu nu pot pleca din mine/ pe jumătate” (tablou cu două siluete).
După Refugii în liric (2004) şi Atocmiri (2006), Din depărtare el mă vedea frumoasă marchează o semnificativă schimbare de macaz, prin orientarea către un lirism de substanţă, construit în jurul a două metafore pe cât de simple, pe atât de puternice: „miezul” şi „coaja”. Chiar primul text, lacrimi şi pâine, dezvăluie o duplicitate existenţială de tip aparent-esenţial, propunându-ne două Violete complementare, una ascunsă şi una vizibilă: „dacă aş strânge un pumn de lacrimi/ ar însemna că sunt împreună/ cu a doua fiinţă// la fel ca pâinea caldă/lacrima are gustul ei dulce/ doar când împarţi pe din două/ aroma coaja şi miezul.” (p. 7) E clar din acest poem liminar că poezia ei e un debuşeu, o (unică) modalitate de revelare a adevăratei fiinţe şi, de ce nu, de eliberare de unele complexe şi obsesii, aşa cum vom vedea. Pentru Violeta Savu, poezia devine o formă de a-şi exhiba propriul eu, de a dezvălui o parte din ceea ce este şi simte ea: „preaplin de dragoste vocea mea stinge tumult/ fără mirare scăpare ţi-ai găsit între stânci/ şi durerea ta o porţi într-un clopot// nu ştiu mai departe să arăt cum e dragostea mea/ suferinţa îmi şade cuminte într-un răcnet de leu// gura mea s-a istovit de rugăciuni/ prin mijlocul inimii să nu te mai simt” (p. 26) O face, după cum se vede, cu infinite precauţii, aidoma unei curtezane dintr-un alt ev, care poartă o rochie lungă, incitantă prin faptul că dezvăluie doar vârful botinei.
Întreaga carte este construită în subteranele ei pe această pendulare între deschidere şi închidere, între a spune şi a tăcea. Autoarea pune în versurile ei o tăcere deliberată, prilej de adâncire a trăirii: „atâţia ani între noi cuvintele/ şi-au sacrificat mieii// e primul poem pe care ţi-l scriu/ înainte ca noi să murim” (amintire). De altminteri, există în acest volum două categorii definitorii: aproapele şi departele, cu menţiunea că ele nu au o funcţionalitate filosofic-estetică, ci una sentimentală. Ceea ce-i dă însă greutate e altceva. Un reproş greu, de o carnaţie evidentă, domină versurile Violetei Savu, pentru care dragostea echivalează cu suferinţa: „Dacă te-ai fi aplecat în mine/ ai fi văzut – eu am suflet/ fără cusături ţesut/ o cămaşă de Iisus.” (Lacrimi violete) Un poem care la data publicării a contrariat/scandalizat, el nu m-a iubit, merită citat integral, nefiind altceva decât o definiţie drapată în falduri avangardiste a unui gol sufletesc de factură bacoviană: „bărbatul căruia i-am atins cu degetele/ cu versurile albe cu buzele fremătânde sexul,/ care şi el m-a atins cu degetele/ cu rănile picurate cu buzele arse// ieri a rostit dureroase cuvinte. din vocea lui/ lipsea timbrul de altădată de sirinx.// ca şi cum toate îmbrăţişările au fost trucaje/ şi limbile noastre nu s-ar fi împreunat/ niciodată în sincreza sărutului// şi în cele mai triste seri şi tăceri// nu ne-am fi mângâiat/ cu degetele cu inimile cu buzele în bucăţile/ de vatelină ale cărnii. ca şi cum am fi săvârşit// un act banal pentru o singură şi ultimă dată.” E aici o metaforă a neîmplinirii rarisimă, un aer de o tristeţe apăsătoare, de asumare tragică a unui destin privat de iubire, o neîmplinire erotică pe care poeta o compensează prin scris.
Esenţa acestei nefericiri o încifrează cel mai frumos dintre poeme, aminamor, admirabil cânt al deziluziei: „pânza de păianjăn se aşterne peste sexul lui/ simt o tristeţe inexprimabilă în nici un sărut/ văd cu ochii închişi bolta cerului/ pe care pictorul a lăsat/ o icoană cu maica îndurerată/ faţa rotundă linie curbă continuă legând/ buze nări ochi linie neagră linie caldă// absorbind lacrimi// pânza de păianjăn îşi încâlceşte iţele/ eu nu voi fi niciodată femeia acestui bărbat/ vorbele lui cad grele în inima mea/ visul meu lângă el este peliculă neagră// (…) din depărtare el mă vedea/ frumoasă” (p. 49). Oricât ar părea de surprinzător, atributul numărul unu al cărţii nu este pasiunea, ci luciditatea, una tăioasă, întoarsă în sine, care duce la extirparea sentimentului ca unică soluţie a nefericirii. Din această perspectivă, …din depărtare devine un semnificativ autoportret al femeii ne-nuntite în sens barbian: Cu mişcări de chirurg hârşit sau de criminal în serie, Violeta Savu se vindecă de iubire prin poezie, în versuri cu puternice rezonanţe antiutopice: „ca pe o coajă de măr îmi voi curăţa inima/ folosind un cuţit cu lamă fină subţire care/ să strălucească orbitor în bătaia soarelui// când va fi incredibil de cald şi amiază/ în lumină îmi voi curăţa inima/ aşa cum v-am zis/ şi o voi tăia în două// cum niciodată n-a fost prea exactă/ vor ieşi două jumătăţi inegale/ cu vârful ascuţit al lamei/ voi scoate din ele sâmburii aceia/ ai determinării dorinţei după iubire/ voi lipi cele două jumătăţi şi voi aşeza/ inima mea înapoi în locul ştiut// când mă vor privi oamenii vor surâde/ uite acum Violeta nu mai pare tristă/ i-a pierit unda de melancolie din ochi/ ceva i s-a întâmplat a întâlnit un iubit/ cu siguranţă acum nopţile are parte/ de dragoste şi sexul unui bărbat/ o pătrunde şerpeşte.” (…din depărtare)
Simplu spus, Din depărtare el mă vedea frumoasă… este unul dintre cele mai bune volume de poezie de dragoste scrise la noi în ultimii ani.
Adrian Jicu

http://www.edituratracusarte.ro/magazin/detalii/din_departare_el_ma_vedea_frumoasa


Florin Hălălău - 'Asigurări de viaţă'
     media: 5.00 din 3 voturi

Cu un titlu „capcană”, ne ademeneşte să citim poezie Florin Hălălău, care publică volumul "Asigurări de viaţă" (Timişoara, Ed. „Brumar”, 2011). E un titlu „invers” pentru că în prezenta carte, autorul îşi divulgă, cu sarcasm şi autopersiflare, incompatibilitatea cu un spirit pragmatic sau cel puţin prevăzător. Faptul că discursul lui este codificat, îl recunoaşte el însuşi: „nu încercaţi să înţelegeţi ceva/ din ceea ce scriu/ nici măcar eu aşa-zisul autor/ nu-mi înţeleg scrisul/ comunic cu mine/ doar prin semne”. Un semn este ascunderea Colecţionarei de suflete sub masca unui „criminal în serie” care îl urmăreşte pe autor, hărţuindu-l. „featuring eric clapton” aminteşte de teatrul absurd: „criminalul în serie/ mă mai are doar pe mine pe listă/ îl văd în blocul de vizavi/ cum îşi curăţă seară de seară/ arma/ stă în faşa oglinzii/ îşi rimelează îndelung genele/ îşi acoperă cu pudră/ urmele prafului de puşcă/ probează una după alta/ rochiile de bal/ vom fi cea mai frumoasă pereche/ în seara aceasta”.
Florin Hălălău admiră eternul farmec feminin, rostind cuvinte alese, curtenitoare, învăluite în tandreţe. Dar numai atunci când se îmbină naturaleţea cu paradoxul, consideră că poate fi atins idealul feminin: „pentru ca o femeie să ajungă departe/ ea trebuie să fie frumoasă de dimineaţă/ să-şi poarte farmecul fără fard/ ca pe un copil mult dorit/ să-l aducă ofrandă/ bărbatului niciodată cucerit îndeajuns/ şi mai ales să poată cânta la pian/ năucitor/ cu degetele picioarelor”. În prezentul volum, poetul mizează suficient pe închiderea poemelor în „poantă”. Aceasta se întâmplă şi în călătoria interminabilă cu tramvaiul (de fapt un drum al iniţierii poetice). „îmi plimb poezia” se încheie urmuzian: „de la tangaj/ cuvintele se lovesc zgomotos de pereţii odăii/ coborâţi la prima mă întreabă cineva/ nu domnule îi răspund/ nu am la mine umbrela/ am ieşit doar să-mi plimb poezia”.
În „hainele cele noi ale împăratului” se realizează portretul unui cuplu, două persoane rafinate ale căror preocupări, în aparenţă paralele, sunt de mult bun gust. Însă generaţia mai tânără este satirizată pentru mercantilismul ce pare să-i fie caracteristică principală.
Deşi raportul între poemele minimaliste şi cele ample este aproape egal, piesele de rezistenţă ale volumului sunt textele ce se desfăşoară pe larg. „întâlnire cu Nora Iuga” (un delicat poem omagiu adus poetei Nora Iuga), „chişinău cu sufletul la gură”, „hainele cele noi ale împăratului”, „cunoaşte-te pe tine însuţi”, „lucrurile rămân mici” şi „asigurări de viaţă” sunt texte remarcabile şi chiar antologabile. Dintre poeziile scurte, asemănătoare cu haiku-ul, cel mai mult ne-a încântat „biblioteca”: „parfumul cuvântului scris/ senzual ca pielea/ femeii iubite/ hîrtia întoarsă/ în lemnul dintâi/ ca perla furată/ dintr-o scoică”.
La Florin Hălălău poemul îmbracă o formă perfectă atunci când se apelează la autobiografism. Aşa cum se întâmplă şi cu textul care dă titlul cărţii şi care este o amintire impregnată de dor, cu şi despre tatăl dispărut dintre cei vii: „ce bine mi-ar fi prins/ în seara în care te-au luat cu salvarea/ când am gonit ca nebunul până la caritas/ de spaimă să nu te pierd/ ţi-ai revenit miraculos atunci/ credeam că a trecut tot răul/ boala o îngropasem sub patul de spital/ şi nu ne mai aminteam de ea decât la vizită// lucrurile păreau dintr-o dată simple/ moartea nu ne mai dădea târcoale/ mi-ai povestit cum ai cunoscut-o acolo pe mama/ vă auzeam paşii pe culoarele spitalului/ halatele albe deveniseră chiar prietenoase/ din stativele pentru perfuzii/ se auzea muzica lui modungo// ştii/ lângă tribunal au făcut hotel/ nu parcare supraetajată/ poate mergem odată acolo/ împreună”. Încă o dovadă că autenticismul nu poate fi decât benefic poeziei.

Notă : articol publicat în revista ATENEU, aprilie 2012, p. 6


pagina urmatoare >>


   
 
 
Powered by www.ablog.ro, design by Sebastian Schmieg
Termeni si Conditii de Utilizare