Invincibili nu este, cum s-ar putea crede, o carte despre oameni siguri pe ei, care înving toate obstacolele prin temeritate şi forţa raţiunii. Este şi nu este o carte psihologică despre oameni fragili, timizi, inteligenţi şi rafinaţi. Ei sunt puternici prin frumuseţe sufletească. Invincibili nu are decât un discret aspect epic şi îl consider unul dintre cele mai bune volume de poezie publicate la noi în ultima vreme. Cartea, semnată de Ofelia Prodan, a apărut în 2008, la Editura „Vinea”, Bucureşti. Tot ce-i posibil să mă fi cucerit poemele citite aici şi pentru că într-un anumit fel m-am regăsit printre rânduri, mai ales în primul ciclu al volumului, intitulat „dincolo de soare”. Cartea mai cuprinde capitolele lirice „stand by”, „Tudor” şi „Malvina”. La încheierea lecturii am simţit cu certitudine că Ofelia Prodan ... cititi recenzia integral pe site-ul revistei Ateneu
Prefaţă
cât mi-ar fi plăcut în zori de zi
să-mi stropesc obrajii cu apă de izvor
ţinută în clondirul ce-a fost odată al bunicii
dimineaţa apa curge cu sunet monoton
îmi rimelez ochii în faţa oglinzii
se-nmulţesc şi-apoi se scurg
de pe degete curcubeiele sferice
nu toate mor culorile se duc
în părul meu întunecat şi gândul
se-ntoarce la copilărie
din casa bătrânilor au mai rămas
fotografiile vechi
nu vreau să ştiu de ce dimineţile
după depărtarea bunicii dacă privesc
mai adânc în oglindă văd chipul
bărbatului plecat să picteze biserici
primul capitol
foşnetul aspru al rucsacului
ridicat pe umeri
un tren, un vis Rubliov, un copil
într-un abur de cealaltă lume
mi te închipui
Nocturnă
îngenuncheam în trupul bărbatului
ca-ntr-un templu păgân
iar el îmi presa inima
într-o amintire străină
eu nu mai ţin minte decât
minciunile frumoase despre
o catifea care învelea
sărutul trivial tremurul
perdelei dinaintea întâmplării
o imagine alungită a unui zeu
sfidător nesfârşit îmi condamnă
la moarte blândeţea
O moarte cu Cliff
Dacă într-o zi voi trage şi eu un as de pică
Aş vrea să fie vară toridă să port rochiţa roz
Pe care ţi-au căzut privirile când mergeai apăsat
Spre biserica unde nu se mai ţin liturghii de duminică.
Şi odată cu gestul meu prin care voi face Metallica
Alegere mă voi întreba câte idile ai mai clădit pe ruine
Câte femei ai mai iubit cu aceleaşi culori în cuvinte
Cum le-ai lăsat ridicându-te ca un plop dimineaţa.
Cine ţi-a dăruit toate gândurile şi apoi ţi-a redat
Libertatea de a fi de la capăt un actor bun?
Poem de iubire
pe sânii mei voi coborî noapte
şi nori albi îţi voi prinde pe degete
mă voi înălţa la şoldul tău
ca să-mi şterg faţa de lacrimi
nu mai ştiu să îţi spun
cuvinte frumoase şi calde
suferinţa îmi şade cuminte
într-un răcnet de leu
Marieta Rădoi Mihăiţă
Atenţie, se închid uşile!
„Atenţie, se închid uşile!” Căutând cu obstinaţie aspectul paradoxal al enunţărilor cuprinse în carte, cel mai adesea sentenţioase, Marieta Rădoi Mihăiţă îşi intitulează cu acest avertisment clasic, volumul de versuri publicat la Editura „Tracus Arte” în 2008, la Bucureşti. Aparent insolentă şi severă, în fapt autoarea apelează la o rostire declamativă pretensivă, doar pentru a se apăra de agresiunile acute ale realităţii. Marieta Rădoi Mihăiţă are o natură poetică duală, este când o timidă ce îmbracă haina cutezanţei, când o revoltată ce se ascunde într-o plăsmuită carapace. Alternanţa acestor ipostaze conferă versurilor ei o respiraţie sigură, coeziune tonalităţii fundamentale, putere de sugestie. Autoarea îşi dezvăluie gândurile de spaimă în faţa realităţii crude, volumul de faţă este o radiografie a dezintegrării umane, a descompunerii lumii, a înstrăinărilor profunde. Oraşul este un univers rece, sumbru, tehnica avansată înfricoşează şi aşază bariere pentru evoluţia sufletească. Poeta observă cu scepticism regresul spiritual, sentimentele transmise sunt de dezamăgire şi pesimism. Nu există speranţa în posibilitatea unei schimbări în bine, tot ceea ce contează, aşa cum se spune într-un poem este frica. E un imaginar poetic al materiei râncede şi deşertăciunei, al asfixierii şi neîncrederii, al golului infernal din sufletul omului modern.
Poeta se autodefineşte un „Isus al cărăbuşilor”, ea ar vrea să înfrumuseţeze lumea din jurul ei dar nu găseşte sprijin pentru intenţiile ei nobile. Este o luptă fără prea mulţi sorţi de izbândă, pe care actanta conştientizează că ar duce-o de una singură, de aceea devine retractilă: „Potaia de bitum s-a lăbărţat,/ peste câmpul muncii la negru./ Nici nu mai ştiu cum se simte proaspătul/ la pipăit.// Aerul elastic devine casant,/ noaptea la frig./ Adevărul prescris e pus la îndoială,/ până la urmă vocaţia lui/ este să rămână inexplicabil.// Deşertul posterităţii va rămâne imprevizibil.// În legătură cu parcul de flori permanente,/ nu vă pot promite nimic.” O amprentă de tragism se strecoară în versurile Marietei Rădoi Mihăiţă, mâhnită de a nu-şi mai găsi locul printre oamenii prezentului care îşi pierd din ce în ce mai mult simţurile extrasensibile. Prima parte a volumului intitulată „În rând cu tâlharii” se încheie cu evocarea tatălui, părintele de la care poeta are nădejde că va primi sprijin. Motiv recurent şi în volumul anterior „Poeme în direct”, tatăl revine şi în partea a doua a cărţii, „Poemele de la Marea Moartă”. Imaginea lui este redată cu durere, fiica este încă marcată de tristeţea despărţirii, pierderea tatălui induce spaima de dezrădăcinare: „N-a mai rămas piatră peste piatră./ Pământul s-a cutremurat,/ prăbuşindu-mi cuibul ochiului gol.// De-atunci nu l-am mai văzut niciodată/ pe tata.”
Nu vreau să închei fără a cita poate cel mai frumos poem al volumului, frumos şi pentru că este detensionat şi într-un fel face notă discordantă cu restul volumului, nefiind angoasat de spaimele care predomină în avertismentele mult-lucide ale autoarei. Este vorba de un poem închinat lui Nichita Stănescu în care dorul de Nichita echivalează cu dorul de poezie, de visare, de „vederea” cu vederea: „Când mă gândesc la Nichita/ îmi vine să plâng,/, ochii mei nu plâng cu lacrimi,/ ci cu ochi.// Văzutul şi nevăzutul-/ o deficienţă ireparabilă./ Ursul iernii visează la tine-n trup./ Ninge orbeşte.// Mi-e dor de vedere, Nichita,/ dacă tu eşti pretutindeni,/ arată-mi-te!”.
[Revista de cultură Ateneu, ianuarie 2010, p. 7]
Tincuţa Horonceanu Bernevic
Zâmbeşte, copilărie!
Nu poţi scrie pentru copii „dacă nu ai păstrat, oricât de bine camuflat un sâmbure de copilărie” afirma poeta Ana Blandiana. Literatura pentru copii, neglijată în bună măsură de critici, este dificilă tocmai din acest motiv. Oricât ai vrea, este cu neputinţă să o studiezi prin filtrul criticului. Poveştile, basmele şi versurile pentru copii trebuiesc citite cu inima. Poeziile din cartea „Zâmbeşte, copilărie!”, apărută la Editura "CD Press", Bucureşti, 2009, sub semnătura Tincuţei Horonceanu Bernevic, ne-au introdus într-un univers mirific, un spaţiu al candorilor sufleteşti, al imaginilor viu colorate şi al emoţiilor pure. Sinceritatea infantilă purifică, lumea este minunată privită prin ochi de copii. Fericirea poate fi „un început de rugă” sau o jucărie primită în dar, dragostea bunicii, entuziasmul de a păşi desculţ pe o pajişte înflorită şi acoperită de rouă. Curcubeul este alcătuit din „Bucurii mărunte, surori/ Îmbrăcate în şapte culori/ Ca nişte note pe un portativ fermecat,/ După care învaţă să râdă/ Orice copil supărat!”. Copilul este legat de întreaga natură, de cer şi pământ, de lună şi stele, el înţelege limbajul micilor vietăţi şi poate da suflu de viaţă jucăriilor din pluş. Stelele sunt „dinţişori de lapte/ Aruncaţi în sus, spre noapte!”, un băiat va îndulci marea sărată cu trei bomboane, soarele este partener de joacă iar păpuşa va participa în secret, pitită în ghiozdan, la prima zi de şcoală a unei fetiţe. Fenomene ale naturii sunt explicate cu uşurinţă: ploaia este alcătuită din „picături mici de safire”, „În ninsoarea de lumină,/ Fiecare fulg de nea/ Ţese-o fină broderie/ Din glăscioare de copii,/ Care râd de bucurie!”. Zâna iernii cu o baghetă fermecată transformă grădina „într-o scenă îngheţată”. Nu este uitată cea mai iubită dintre sărbători: Crăciunul. Cu tandreţe, un copil îi scrie un bilet lui Moş Crăciun, îl invită cu drag să-i păşească pragul casei nu pentru a-i aduce păpuşi ci pentru a primi Moşul, de această dată, mici daruri oferite din suflete curate: „Moşule, eu am aflat/ Că la mine n-o să vii!/ Poate că te-am supărat/ Ca atâţia alţi copii.// Te aştept la mine-n prag,/ Nu ca să-mi aduci păpuşi!/ Eu ţi-am împletit cu drag,/ O pereche de mănuşi/ Să te apere de ger,/ Şi de viscol, şi ninsoare,/ Când porneşti la drum, prin cer,/ Şi-i în lume sărbătoare.// Şi aş vrea să ţi le dau/ Chiar în ziua de Ajun,/ Dar de unde să te iau,/ Dragă Moşule Crăciun?// Deci de poţi şi timp găseşti/ Te aştept cu nerăbdare,/ Ştiu că tu chiar ne iubeşti,/ Şi n-ai timp de supărare!// Şi Maria, sora mea/ Ţi-a-mpletit o căciuliţă!/ Pe biletul plin de nea,/ Se semnează: O fetiţă!” Surprinde plăcut în acest volum puterea autoarei de a se adapta la înţelegerea copilului. Temele fundamentale precum natura, jocul, prietenia, dragostea pudică sunt redate într-un limbaj simplu, rafinat şi metaforic. Duioşia, graţia, blândeţea sunt sentimente transmise cu elevaţie sufletească. Fire imaginativă, Tincuţa Horonceanu Bernevic îi determină nu doar pe copii, ci şi pe adulţii receptivi, să viseze cu ochii deschişi. [Revista de cultură Ateneu, octombrie 2009, Bacău, p. 7]
Matematicienii visează uneori
(coperta cărţii: Raluca Rotundu)
Numerele, pe care desigur e un truism să afirmăm că le folosim zi de zi, sunt legate de nenumărate mistere, privite în abstracţiunea lor cea mai adâncă sunt atât de enigmatice, de „neînţeles” încât doar matematica poate vorbi despre ele, fără inhibiţii, fără complexe. În studiul proprietăţilor matematice ale numerelor ne introduce profesoara Eleonora Savu în cartea „Teoria numerelor. Un univers fascinant” (Ed. PIM, Iaşi, 2009). Lucrarea respectivă, prin propunerea a nouă capitole cu seturi de probleme ce nu pot fi rezolvate elementar, se adresează desigur mai întâi profesorilor şi elevilor pentru pregătirea olimpiadelor şi concursurilor şcolare. Totodată, Eleonora Savu ne oferă un ghid în teoria numerelor, realizând în acelaşi timp un exerciţiu de admiraţie faţă de o ştiinţă considerată de mulţi ermetică. În cele câteva pagini în care cochetează cu limbajul eseistic, autoarea ne convinge că matematica este „cea mai pură formă de gândire”.
Prin cele două capitole introductive „Repere istorice”, „Probleme deschise/conjecturi” şi mai ales prin capitolul-epilog „Marea teoremă a lui Fermat, o enigmă a secolului al XVII-lea rezolvată la sfârşitul secolului XX”, autoarea ne familiarizează, chiar şi pe cei care suntem mai puţini cunoscători între ale matematicii, cu filozofia unei ramuri din această ştiinţă, cu realizările de ordin practic şi chiar cu idealurile şi visurile iniţial tăinuite, mai apoi, împărtăşite lumii întregi. Am aflat astfel că în anul 585 î.H., utilizând proprietăţi de divizibilitate a numerelor, Thales prezice o eclipsă de Soare, Leonardo da Vinci folosind de asemenea divizibilitatea numerelor, anticipează construirea ceasului cu pendul, în 1766 Johann Bode leagă astronomia de teoria numerelor, enunţând legea: „distanţele la care se află planetele faţă de Soare sunt proporţionale cu termenii şirului 3, 6, 12, 24, 48, 96”. Cele mai interesante aplicaţii ale teoriei numerelor sunt în criptografie, efecte acustice speciale şi în comunicaţiile spaţiale.
Să zăbovim un pic asupra ultimului capitol, în care impresionată de „poveste”, încă de la primele rânduri, autoarea ne vorbeşte cu o încărcătură emoţională deosebită: „Povestea Marii Teoreme a lui Fermat (MTF) este unică, ea include viaţa, amăgirea şi moartea, a fost o provocare pentru mulţi matematicieni şi a stimulat dezvoltarea matematicii. Deşi problema a fost formulată prin 1630 de Pierre Fermat, demonstraţia ei a fost dată de Andrew Wiles abia în 1994 şi, în mod surprinzător a făcut din matematică titlul de primă pagină al celor mai importante ziare din lume.” Încă din copilărie, Andrew Wiles (n. 1953) a „visat” să demonstreze Marea Teoremă a lui Fermat. La un moment dat al carierei lui, Wiles s-a „rupt” de lume, a început să absenteze de la toate conferinţele şi seminariile anuale, ceea ce i-a determinat pe unii să-şi creeze falsa impresie că ar fi „terminat” ca matematician. Andrew Wiles „s-a cufundat într-o izolare tăcută mai bine de şapte ani”. După această perioadă, în vara anului 1993, anunţă că a demonstrat MTF (de fapt obţinuse doar un fragment al demonstraţiei). La începutul anului 1994 afirmă că s-a izbit de numeroase dificultăţi. Dar, pe 6 octombrie 1994 găseşte soluţia completă, o trimite la trei colegi şi se confirmă validitatea ei. Totul a fost posibil dintr-o pasiune febrilă susţinută de un devotament ieşit din comun, manifestat printr-o copleşitoare muncă de cercetare. Mărturisirea lui Wiles atinge sensibilitatea spiritelor deschise, animate de idealuri: „[...] nu există nici o altă problemă în matematică de care să mă simt captivat aşa cum am fost de cea a lui Fermat. Am avut acest rar privilegiu de a fi capabil să-mi urmăresc în viaţa adultă ceea ce fusese visul copilăriei mele. Ştiu că e un privilegiu rar, dar dacă poţi ataca în viaţa adultă ceva care înseamnă atât de mult pentru tine, atunci recompensa pe care o primeşti nu se poate compara cu nimic altceva. După rezolvarea acestei probleme am cert sentimentul unei pierderi, dar în acelaşi timp un extraordinar sentiment de libertate. Am fost atât de obsedat de problema asta încât timp de opt ani de zile m-am gândit la ea încontinuu - de când mă trezeam dimineaţa şi până când mă duceam seara la culcare. Acesta e un răstimp lung pentru a te gândi la un singur lucru. Toată această odisee s-a sfârşit acum. Mintea mea se odihneşte.”
Mihaela BĂDIŢA
[Revista ce cultură Ateneu, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 2009, Bacău, p. 31]
Nota Desigur, Eleonora Savu este Norica, surioara mea draga!
7 aprilie 2009
alb-negru
 
 
... si color
 
Transpunere în limba română de Iulian Bucur - critic de artă textele nu pot fi preluate fără acordul traducătorului.
De-aş fi râu
De-aş fi râu, de-aş fi,
De urât n-aş şti,
Între munţi şi văi
Vesel m-aş iuţi.
Între munţi şi văi
Vesel aş mâna
Colo pe cosirişti
Prund aş revărsa
Colo pe cosirişti
Prunduri aş mâli
Pe mal, între pietre
Viorea-ş griji.
Viorea am pus,
Şi să iasă stau,
draga-mi de demult
Să se-ntoarcă vreau.
Fir s-a ridicat,
floare a făcut,
nu s-a mai întors
draga-mi de demult.
Se întoarce când
Grâul intră-n pârg.
Dacă nici aunci,
Niciodată nu.
(Lespezi)
Ha folyóvíz volnék...
Ha folyóvíz volnék,
bánatot nem tudnék,
Hegyek-völgyek között
zengedezve járnék.
Hegyek-völgyek között
zengedezve járnék,
Kaszáló részekre
porondot hajtanék.
Kaszáló részekre
porondot hajtanék,
Kövicses víz martján
violát nevelnék.
Vetettem violát,
várom kinyílását,
A régi babámnak
visszafordulását.
Kinyílt a viola,
ki es virágoza,
Az én régi babám
vissza nem jött soha.
Vissza jő tavaszra,
búzapirulásra,
Ha tavaszra nem jő,
akkor soha sem jő.
Pleacă păsărica
- Pleacă păsărica,
gol e cuibuşorul
Fluieră-nspre mine:
- Vin la primăvară.
- Nu la primăvară,
vine la Rusalii,
Dacă nici atunci, când
trandafirii în floare,
Dacă nici atunci nu,
când în pârg e grâul,
Dacă nici atunci, când
poama se înmoaie.
Negreşit tu spune-mi:
când te vei întoarce?
- Când la poartă-ţi stâlpul
mărgărit va creşte.
- Negreşit tu spune-mi:
când te vei întoarce?
- Când în faţa porţii
fi va târg de zâne.
Atunci, drag, atunci când
gâştele din luncă,
Gâştele din luncă
vor grăi greceşte.
- Dacă nici atunci nu,
nici atunci nu vine,
Dacă nici atunci nu,
nu mai niciodată .
(Cleja)
Elment e madárka...
- Elment e madárka,
üres a kalitka,
Fütyürgette vissza:
hazajő tavaszra.
Ha tavaszra nem jő,
hazajő pünkösdre,
Ha akkorra nem jő,
ruózsavirágzásra.
Ha akkora nem jő,
búzapirulásra,
Ha akkora nem jő,
szűlűlágyulásra.
Mondd meg nekem nyilván:
mikorra várjalak?
- Mikor kapud sorkán
billa gyöngyvirág nő.
- Mondd meg nekem nyilván:
mikorra várjalak
- Mikor kapud előttt
ündérvásár lészen.
Akkor szüvem, akkor,
mikor e vadludak,
Mikor e vadludak
mind görögül szólnak
- Ha akkora sem jő,
akkor sohasem jő
Ha akkora sem jő,
tudd meg, sohasem jő.
EDITURA BrumaR : http://www.brumar.ro/index_brumar.html
Eliza Nicolaina
trauma arlechin
Eliza Nicolaina este pseudonimul de poetesă al ziaristei Eliza Dumitrescu (Jurnalul Naţional). Trauma arlechin (Ed. Brumar, Timişoara, 2008) reprezintă volumul ei de debut. Arlechinul – personajul comic care poartă o mască a fericirii, care induce privitorilor o stare de veselie relativă, păstrează în colţul ochilor o privire întristată, încercând zadarnic să o ascundă. Lacrima este „trauma” arlechinului. Interiorizarea suferinţei şi febrilitatea trăirilor, tonul resemnat şi autoironic, oscilarea între realitate şi vis, iluziile iubirii şi blazarea indusă de repetabilitatea sentimentelor, înstrăinarea şi intensa afecţiune sunt câteva dintre mizele acestei cărţi de versuri. Cu alte cuvinte autoarea explorează liric dedublarea fiinţei umane. Însă ea rămâne „deoparte” de încercările mimetice, îşi păstrează calinitatea, candoarea şi tandreţea, dar nu cu un aer senin, ci uşor deprimat. Poeta se simte îngrădită de legi exterioare, de realism şi teluric. Şi totuşi, deşi „legată” cu sfori, spiritul ei lucid îi anihilează păpuşarului iluzia de a-i conduce destinul. Nu doar prin luciditate se salvează, ci mult mai important, prin inteligenţă afectivă şi prin exteriorizarea unei iubiri fără limite.
În trauma arlechin pluteşte senzaţia de vid, de gol sufletesc, claustrarea este accentuată printr-o poetică a staticului. Există o disperare dată de descompunerea materiei în versurile Elizei: „seara între lucruri/ se cască ochiuri vâscoase/ simt pe sub piele/ ochii de carne ai păpuşilor/ singurii care le putrezesc/ iar apoi totul/ se sfârşeşte pentru ele/ ştiu că a muri şi a putrezi cum se cuvine/ e un lux” (vis 9). Dar sufletul de arlechin evadează făurind din vise universuri imaginare, unde nostalgia evadează din sfera thanatosului. Este închipuit (şi astfel construit) un ţinut paradiziac în care condiţia de muritor este depăşită prin dragostea carnală împinsă până la paroxisme dar şi prin întoarcerea la copilărie, la inocenţă: „Stau la masă/ Cu toţi bărbaţii mei/ La o singură masă/ îi privesc cu un ochi acoperit/ Printre gratiile de spermă/ îmi pocnesc ganglioni/ De-a lungul gâtului/ De-a lungul spinării/ Aleargă copii/ Cu coarne de melci/ şi alte frumuseţi/ Fără regn/ El spune că dumnezeu/ Oricum mă iubeşte” sau: „Trăim mai departe/ Insensibili la străzile/ Care ne curg/ Pe sub tălpi/ Ne facem/ Mobila din carnea lui dumnezeu/ şi prezervative/ Ne iubim cu ele/ în dumnezeu/ Cunoaştem fericirea”.
Primele trei capitole ale cărţii sunt preponderent minimaliste: Întâlnirile (vise), Fericirea trifazică, Spoturi (flashuri lirice mai puţin convingătoare, însă aici vom găsi în cel mai valoros poem al seriei, referinţa autoarei la titlul cărţii: „Cobor şi urc/ Urc şi cobor/ Sunt femeia din cutii de conserve/ Diafană/ Pe anumite paliere/ Se târăşte greu în urma mea/ Profund organică/ Trauma arlechin.”). În ultimele două, intitulate Derapaje, respectiv Fereastra, poezia se dezvoltă ca întindere iar lirismul se amplifică. „Derapaje I” ar putea fi considerată o adevărată ars poetica pentru autoare: „acum nu sunt decât o carte de joc în alb/ dar tot aşa or să mă ia şi pe mine într-o cutie din/ aceea care se pregăteşte pe la colţuri de stradă/ aşezată cu un cap pe un scaun şi cu altul pe/ celălalt scaun şi de care se izbesc trecătorii grăbiţi/ şi pe aşternutul căreia cad bobiţe de mac de pe/ covrigi şi în care se poate călători confortabil o/ vreme un timp sau ceva de genul ăsta/ voi intra pentru prima oară în propriul meu/ sânge; ca într-un cinematograf; voi încerca senzaţii tari/ mirosul amărui al rădăcinilor mă va face să-mi uit/ nerăbdarea, obişnuita greutate a sânilor”.
Violeta Savu
Daniel D. Marin
l-am luat deoparte şi i+am spus
În contextul poeziei de astăzi o voce aparte este cea a lui Daniel D. Marin, un foarte tânăr poet (n. 26 iunie 1981) care, în cartea de versuri l-am luat deoparte şi i-am spus („BrumaR”, Timişoara, 2009), ne propune un univers liric ce mizează pe epic, pe elemente vizuale desprinse parcă de pe pelicula unui film. Poezia lui Daniel D. Marin este animată de personaje, fapt mai puţin obişnuit în poezie. Insolită pare a fi şi inserarea unor elemente fantastice care ţin de basm. Reiterarea inefabilului aminteşte întrucâtva de poemele lui Florin Mugur din firea lucrurilor. Însă, profund liric, Florin Mugur apelează la misteriosul poematic al basmelor folosind simbolul şi aluzia. Daniel D. Marin se inspiră din basm şi o face în cheie modernistă, accentele fiind puse pe oniric şi pe neclaritatea existenţei hotarului dintre real şi fantastic. Autorul pare a împrumuta vocea povestitorului din basme, respectând stilistic o retorică a oralităţii. Chiar titlul, l-am luat deoparte şi i-am spus, sugerează continuarea unui discurs de tip monolog, desfăşurat într-o scenă anterioară petrecută într-un timp trecut, nu prea îndepărtat. Absurdul realităţii, dramaticul existent în banalul cotidian, gravitatea maturizării şi a descoperirii concretului sunt evocate mimându-se un ton naiv. Senzaţiile induse sunt contradictorii, de la candoare trecându-se cu uşurinţă la cinism şi viceversa. Melanjul dintre realism şi ludic înveşmântează versurile într-o aură stranie.
Volumul este alcătuit din cinci secţiuni: domnişoara o., dragonul fără Aripi, când a ajuns lângă noi, Ivan, ca un duh straniu, cea mai puternică fiind prima, în care personajul feminin parcurge un drum sinuos al totalei însingurări, dezamăgirile repetate şi păşirea pe alte tărâmuri (într-o lume aflată între aici şi dincolo, cea a stafiilor) sunt experimentate păstrându-şi în mod paradoxal eternul farmec feminin. Imaginea domnişoarei o. este fixată iniţial într-un plan real. O domnişoară deziluzionată se închide în micul ei univers, în care timpul este reversibil, tot ce ar putea s-o atingă din exterior fiind seducţie, ademenire ce se poate transforma în pericol, ispită: „domnişoara o. stă pe covor cu/ ochii închişi. când expiră/ ceva liniştitor îi înconjoară mâinile./ le ţine strânse între genunchi./ poate vede ceea ce nimeni/ nu-şi poate imagina poate doar/ alunecă fără voie într-o peşteră cu/ animale imense în alt timp.// dacă ar deschide ochii/ cu siguranţă s-ar juca în voie/ cu animalele imaginare./ dacă nu ar fi aşa liniştea s-ar risipi/ din mâinile ei şi covorul/ ar coborî încetişor pe marginea/ unei prăpăstii.” (pe covor). „domnişoara o. n-a mai ieşit/ de 3 zile din casă. stă cuminte/ pe covor bea multă cafea şi din când/ în când fumează. dacă ar deschide/ fereastra aerul rece de afară s-ar/ strecura ca o ispită în sufletul ei.”
Penetrant este şi capitolul intitulat „Ivan”, unde întâlnim personaje dostoievskiene, nume, caractere şi tipologii amestecate din două romane diferite: Fraţii Karamazov (Ivan, Grushenka) şi Adolescentul (Olea). Nu ştiu dacă e sau nu pentru prima oară radiografiată în poezie schizofrenia, însă Daniel D. Marin realizează un experiment interesant: „[…] Ivan stă cât este el de înalt/ cu picioarele desfăcute în mijlocul curţii/ agită lanţul cel gros deasupra capului/ şi urlă la oamenii care privesc în curte de/ după gard cu teamă/ să i-o aducă pe Olea cât mai degrabă/ că altfel o să distrugă tot satul.”
Aflat deja la a treia carte de versuri (l-am luat deoparte şi i-am spus fiind precedată de Oră de vârf şi aşa cum a fost), Daniel D. Marin se anunţă o voce distinctă. N-am avut acces la celelalte două cărţi, dar din textele citite pe internet, pot spune că nu există mari diferenţe între poeziile publicate anul acesta şi cele scrise anterior. Se observă lesne o evoluţie a autorului în construcţia frazei lirice, mai multă siguranţă în expunere, versurile fiind rotunde, iar exprimarea curată şi limpede. Un pericol viitor pentru Daniel D. Marin ar fi însă autopastişarea, alunecarea în manierism. Oricum, el e un autor care merită urmărit. În viitor cred că se va afirma ca un prozator liric de excepţie sau un poet care ar putea fi şi mai convingător aducând în versul său tuşe de tensiuni lirice.
Violeta SAVU
Notă: umbrela şi mingea sunt două dintre poeziile din volumul "l-am luat deoparte şi i-am spus" care mi-au plăcut în mod deosebit dar pe care n-am reuşit să le citez în prezentarea cărţii. Aleg să o citez pe a doua, invitându-vă să descoperiţi singuri şi alte poezii cu domnişoara o. tot atât de frumoase:
mingea: "domnişoara o. îşi strecură trupul/ în interiorul unei mingi/ după care se rostogoli/ în mijlocul unui grup de copii.// copiii se uitară împrejur/ şi nevăzând pe nimeni începură/ să bată mingea. domnişoara o. strângea/ din dinţi de durere dar era atât de/ fericită că se joacă din nou/ încât nu scotea un sunet.// când se lăsă seara copiii/ plecară pe la casele lor. doar unul/ mai îndrăzneţ luă mingea cu el şi o/ aşeză la loc de cinste în raft.// peste noapte domnişoara o./ se strecură afară din minge/ îşi admiră cu mândrie vânătăile/ în oglindă şi ieşi plutind fericită/ pe fereastră."
Ştefan Bolea
Noaptea instinctelor
Prima impresie a lectorului versurilor tânărului poet Ştefan Bolea este că citeşte libretul unei opere hard-rock, dacă această specie muzicală ar exista. Cert este că a treia carte a redactorului-şef la revista on-line EGOPHOBIA este un alt episod al confesiunii unui adept al filosofiei nihiliste a lui Nietzsche. Lansat vineri, 19 iunie, la „Bookfest”, la standul Editurii „BrumaR”, tomul intitulat Noaptea instinctelor este, aşa cum însuşi autorul mărturiseşte, „un volum de poeme scris într-o lună, după o pauză de aproape de trei ani de poezie”.
Resorbind specularitatea şi autospecularitatea într-un punct de convergenţă oarecum „transfigurator”, poemele cu caracter autobiografic propun o imagine trucată a eului şi a lumii, o oglindă (spartă) a existenţei exterioare şi a interiorităţii. Revelând dimensiuni contradictorii ale fiinţei şi ale realităţii, volumul de faţă devine, rând cu rând, o escatologie ipostaziată, o „nuntă chymică”, una care, conform observaţiilor lui Mircea Eliade din Făurari şi alchimişti, transmută biologicul şi fiziologicul în participare la macrocosm prin trezire spirituală: „Asumând semnificaţia iniţiatică a dramei şi suferinţei, Materia asumă şi destinul Spiritului".
Astfel, poezia se transformă într-o justificare sau retranşare purificatoare în propriul sine ca recurs la o lume terifiantă, limitată şi limitatoare, în care omul este o marionetă impersonalizată, iar poetul un auslander ce se simte un obiect expirat: „Şi totul a devenit o limită/ care se strânge ca un ştreang/ sau ca un straight jacket ce te consumă de viu/ (…) / şi oriunde mă uit, barierele îmi aţintesc privirea/ Văd doar mănuşa vameşului/ Care mă manevrează cu suspiciune ca pe un obiect expirat” (auslander).
Versurile lui Bolea sunt un „Joc cu oglinda sufletului răstignit”, în care simţurile se multiplică, se preschimbă, se amalgamează într-un tot, iar senzaţia persistentă este de tablou suprareal şi fantastic, de intrare într-o regiune a spaţiului cu proprietăţi aparte, în care totul primeşte prefixul „a” cu valenţe anihilatoare, ce anulează valorile. Poate de aceea autorul dispune materia lirică în patru episoade, Atentat, Anal, Angst şi Anamneza, fiecare dintre ele promovând iminenţa promulgării legii euthanasiei ca singură soluţie a salvării sufletului, povara noastră de eternitate, de perfecţiune de la o viaţă mediocră, demonică, ignară.
Ştefan Bolea scrie o poezie subversivă, un text cu aparenţe reflexive, dar cu autentică valoare tranzitivă. E o călătorie spre centru, un drum „de-a-ndoaselea”, sorescian. E o sfidare a răului prin rostirea sa, în virtutea ideii că numai ce e material e distructibil. E un discurs amalgamat, o sinestezie de visceral şi fast erudit, de trivial şi jargon englezesc, de înţelepciune populară şi perspectivă filosofică ameţitoare. E un protest vehement împotriva dezumanizării. E un rechizitoriu al degradării omului, al anulării acestuia ca fiinţă spirituală, ca individualitate unică şi irepetabilă. E o apologie a salvării de la ratare prin actul artistic, (singurul ce leagă omul de divinitate), aspaţial, atemporal, anistoric şi anistorist în care autorul demitizează sartrianul „existenţa precedă esenţa”, demonstrând că „esenţa” este distrusă prin devoilare, prin obligativitatea la materializare şi, deci, la derizoriu, căci existenţa de azi şi-a pierdut valoarea sacră, ritualică. A revela esenţa este pentru Ştefan Bolea, ca şi pentru Dostoievski sau Gide, a călători înspre sine, a accepta moartea ca pe singura soluţie a dezvăluirii esenţei.
Într-o lume decrepită, în care oamenii ca individualitate, ca descendenţă divină, ca spiritualitate, se află într-un grad maxim de dezintegrare, poetul are revelaţia clipei celei din urmă, a „Pragului dintre lumi”, în care filmul vieţii se derulează secvenţial, sacadat, fără a mai putea fi „decupat” şi „re-aranjat”. Autorul suspendă această clipă şi o transformă într-un incitant volum de versuri „douămiiste” care ne invită la meditaţie.
Nicoleta Florean
|
|
|
|
Violeta SAVU
poetă
redactor la revista Ateneu (Bacău)
A publicat poezii în revistele: Ateneu (1992, 2005, 2007, 2009), Axioma (2003, 2007), Salonul literar (2003), Plumb (2006, 2007), Ex Ponto (2007), Vitraliu (2008).
Colaborări (recenzii de carte, cronici de evenimente cultural-artistice) la revistele: Ateneu, Credinţa ortodoxă, Cartea (2003-2005), Plumb(2007).
A publicat articole de opinie în Ziarul de Bacău (2007).
Volume publicate: Refugii în liric Ed. Pallas, Focşani, 2004 (versuri) (volum publicat sub numele Mihaela-Violeta Savu)
Atocmiri (Ed. Studion, Bacău, 2006) (versuri)
http://violetabluemoon.blogspot.com/
- e-mail : viomissavu@yahoo.com
Categoric, lexicul ales de d-ra Violeta Savu pune probleme de receptare. În mod ideal, ar trebui ca eu, cititorul, să intuiesc imediat înţelesul cuvintelor, fără a căuta explicaţii la subsol, fără substituiri şi “traduceri”. Poezia cu glosar are însă deliciile ei, atât pentru cine o compune, cât şi pentru cine o citeşte. Arhaismele şi regionalismele au arome excitante pentru cei cu deprinderi livreşti. Aceştia – sunt sigur – vor aprecia “reţeta” d-rei Violeta Savu, poetă cu respiraţie scurtă, dar sigură, de un rafinament cert, căreia îi plac termenii ce definesc corali, pietre preţioase, flori. Meritoriu e faptul că le simte (Ca un coral-piele-de-înger/ de mi-ai săruta genunchii/ cu încântec (fermecată-n.m.) aş prinde în tine/ Lacrima lunii) şi le combină inteligent, cu gust, ca în această aplicaţie de roşu pe roşu: Un ghisor (mărgea roşie – n.m.) fierbinte înroibat de dor. Deşi, cel mai adesea, aflată la limita exiguităţii, poezia d-rei Violeta Savu (poezia de jeunne fille şi prea puţin de jeunne femme, supravegheată, meşteşugită) compensează lipsa cantităţii prin calitatea câtorva notaţii, dintre care cea mai remarcabilă prin acuitate e următoarea: Înflorire de vară peste mirişti./ Tăcere/ Deasupra mea, inorogi/ coseau iarba. Putea, fireşte, să zică îngeri, dar fabuloşii inorogi se acordă mult mai bine cu psihologia sa actuală. Carte cu şi despre secrete personale, Atocmirile sunt menite să provoace curiozitatea faţă de un om, care- întâmplător – e chiar aproape de noi. (Constantin Călin în prefaţa volumului "Atocmiri") Tanara poeta de la revista bacauana Ateneu scrie o poezie foarte personala si de aceea ne in firea generatiei 2000. Compozitiile sale sunt in general livrate in doze minimaliste, fiind extrem de elaborate si functionand prin implozie: "preaintunericul/ fuge cel mai adanc/ mai strain// orele/ noua terase cernite/ cu vita de vie// descopera vara/ de senin inecata". In prefata pe care o dedica volumului criticul Constantin Calin, gasim aceasta concluzie graitoare: "Carte cu si despre secrete personale, Atocmirile sunt menite sa provoace curiozitatea fata de un om care - intamplator - e chiar aproape de noi". (Ziarul de duminica - 4.05.2007)
|
Violeta SAVU
poetă
redactor la revista Ateneu (Bacău)
A publicat poezii în revistele: Ateneu (1992, 2005, 2007, 2009), Axioma (2003, 2007), Salonul literar (2003), Plumb (2006, 2007), Ex Ponto (2007), Vitraliu (2008).
Colaborări (recenzii de carte, cronici de evenimente cultural-artistice) la revistele: Ateneu, Credinţa ortodoxă, Cartea (2003-2005), Plumb(2007).
A publicat articole de opinie în Ziarul de Bacău (2007).
Volume publicate: Refugii în liric Ed. Pallas, Focşani, 2004 (versuri) (volum publicat sub numele Mihaela-Violeta Savu)
Atocmiri (Ed. Studion, Bacău, 2006) (versuri)
http://violetabluemoon.blogspot.com/
- e-mail : viomissavu@yahoo.com
