blog poezie si arta

Florin Hălălău - 'Asigurări de viaţă'
     media: 5.00 din 3 voturi

Cu un titlu „capcană”, ne ademeneşte să citim poezie Florin Hălălău, care publică volumul "Asigurări de viaţă" (Timişoara, Ed. „Brumar”, 2011). E un titlu „invers” pentru că în prezenta carte, autorul îşi divulgă, cu sarcasm şi autopersiflare, incompatibilitatea cu un spirit pragmatic sau cel puţin prevăzător. Faptul că discursul lui este codificat, îl recunoaşte el însuşi: „nu încercaţi să înţelegeţi ceva/ din ceea ce scriu/ nici măcar eu aşa-zisul autor/ nu-mi înţeleg scrisul/ comunic cu mine/ doar prin semne”. Un semn este ascunderea Colecţionarei de suflete sub masca unui „criminal în serie” care îl urmăreşte pe autor, hărţuindu-l. „featuring eric clapton” aminteşte de teatrul absurd: „criminalul în serie/ mă mai are doar pe mine pe listă/ îl văd în blocul de vizavi/ cum îşi curăţă seară de seară/ arma/ stă în faşa oglinzii/ îşi rimelează îndelung genele/ îşi acoperă cu pudră/ urmele prafului de puşcă/ probează una după alta/ rochiile de bal/ vom fi cea mai frumoasă pereche/ în seara aceasta”.
Florin Hălălău admiră eternul farmec feminin, rostind cuvinte alese, curtenitoare, învăluite în tandreţe. Dar numai atunci când se îmbină naturaleţea cu paradoxul, consideră că poate fi atins idealul feminin: „pentru ca o femeie să ajungă departe/ ea trebuie să fie frumoasă de dimineaţă/ să-şi poarte farmecul fără fard/ ca pe un copil mult dorit/ să-l aducă ofrandă/ bărbatului niciodată cucerit îndeajuns/ şi mai ales să poată cânta la pian/ năucitor/ cu degetele picioarelor”. În prezentul volum, poetul mizează suficient pe închiderea poemelor în „poantă”. Aceasta se întâmplă şi în călătoria interminabilă cu tramvaiul (de fapt un drum al iniţierii poetice). „îmi plimb poezia” se încheie urmuzian: „de la tangaj/ cuvintele se lovesc zgomotos de pereţii odăii/ coborâţi la prima mă întreabă cineva/ nu domnule îi răspund/ nu am la mine umbrela/ am ieşit doar să-mi plimb poezia”.
În „hainele cele noi ale împăratului” se realizează portretul unui cuplu, două persoane rafinate ale căror preocupări, în aparenţă paralele, sunt de mult bun gust. Însă generaţia mai tânără este satirizată pentru mercantilismul ce pare să-i fie caracteristică principală.
Deşi raportul între poemele minimaliste şi cele ample este aproape egal, piesele de rezistenţă ale volumului sunt textele ce se desfăşoară pe larg. „întâlnire cu Nora Iuga” (un delicat poem omagiu adus poetei Nora Iuga), „chişinău cu sufletul la gură”, „hainele cele noi ale împăratului”, „cunoaşte-te pe tine însuţi”, „lucrurile rămân mici” şi „asigurări de viaţă” sunt texte remarcabile şi chiar antologabile. Dintre poeziile scurte, asemănătoare cu haiku-ul, cel mai mult ne-a încântat „biblioteca”: „parfumul cuvântului scris/ senzual ca pielea/ femeii iubite/ hîrtia întoarsă/ în lemnul dintâi/ ca perla furată/ dintr-o scoică”.
La Florin Hălălău poemul îmbracă o formă perfectă atunci când se apelează la autobiografism. Aşa cum se întâmplă şi cu textul care dă titlul cărţii şi care este o amintire impregnată de dor, cu şi despre tatăl dispărut dintre cei vii: „ce bine mi-ar fi prins/ în seara în care te-au luat cu salvarea/ când am gonit ca nebunul până la caritas/ de spaimă să nu te pierd/ ţi-ai revenit miraculos atunci/ credeam că a trecut tot răul/ boala o îngropasem sub patul de spital/ şi nu ne mai aminteam de ea decât la vizită// lucrurile păreau dintr-o dată simple/ moartea nu ne mai dădea târcoale/ mi-ai povestit cum ai cunoscut-o acolo pe mama/ vă auzeam paşii pe culoarele spitalului/ halatele albe deveniseră chiar prietenoase/ din stativele pentru perfuzii/ se auzea muzica lui modungo// ştii/ lângă tribunal au făcut hotel/ nu parcare supraetajată/ poate mergem odată acolo/ împreună”. Încă o dovadă că autenticismul nu poate fi decât benefic poeziei.

Notă : articol publicat în revista ATENEU, aprilie 2012, p. 6

  postat de violetta in 2012-04-29 11:33 0 comentarii

Cronică de Adrian Jicu la cartea 'Din depărtare el mă vedea frumoasă
     media: 5.00 din 3 voturi

(în revista "Convorbiri literare", februarie 2012)

Violeta Savu şi redescoperirea poeziei de dragoste

Nu ştiu dacă o recomandare călduroasă a lui Ioan Es. Pop („Violeta Savu crede în poezia de dragoste şi poezia de dragoste crede, la rându-i, în ea.”) te face (mai) poet, însă ştiu că talentul Violetei Savu este de natura evidenţei. Lectura volumului Din depărtare el mă vedea frumoasă (Bucureşti, Editura „Tracus Arte”, 2011) confirmă un lirism autentic tocmai prin faptul că e anacronic, în sensul ocolirii modelor literare. Autoarea se desparte surâzătoare de colegii de generaţie şi riscă un pariu cu poezia de dragoste. Într-un titlu special prin chiar firescul său, ea încifrează o viziune poetică a dăruirii totale întru iubire. El e, în egală măsură, un reproş delicat şi elogiu al feminităţii ascunse. Citită din acest unghi, cartea se revendică de la dictonul „dacă dragoste nu e, nimic nu e!”, pe care îl ilustrează, în ciuda posibilei mefienţe a unora, într-o manieră convingătoare. Violeta Savu nu se mulţumeşte cu jumătăţi de măsură, ci aspiră spre totalitate, spre plenitudine în dragoste, confirmându-şi inaderenţa la o lume înstrăinată: „aş vrea să mă întorc să te sărut/ dar nu poţi veni/ cu mai puţin de un imperiu/ iar eu nu pot pleca din mine/ pe jumătate” (tablou cu două siluete).
După Refugii în liric (2004) şi Atocmiri (2006), Din depărtare el mă vedea frumoasă marchează o semnificativă schimbare de macaz, prin orientarea către un lirism de substanţă, construit în jurul a două metafore pe cât de simple, pe atât de puternice: „miezul” şi „coaja”. Chiar primul text, lacrimi şi pâine, dezvăluie o duplicitate existenţială de tip aparent-esenţial, propunându-ne două Violete complementare, una ascunsă şi una vizibilă: „dacă aş strânge un pumn de lacrimi/ ar însemna că sunt împreună/ cu a doua fiinţă// la fel ca pâinea caldă/lacrima are gustul ei dulce/ doar când împarţi pe din două/ aroma coaja şi miezul.” (p. 7) E clar din acest poem liminar că poezia ei e un debuşeu, o (unică) modalitate de revelare a adevăratei fiinţe şi, de ce nu, de eliberare de unele complexe şi obsesii, aşa cum vom vedea. Pentru Violeta Savu, poezia devine o formă de a-şi exhiba propriul eu, de a dezvălui o parte din ceea ce este şi simte ea: „preaplin de dragoste vocea mea stinge tumult/ fără mirare scăpare ţi-ai găsit între stânci/ şi durerea ta o porţi într-un clopot// nu ştiu mai departe să arăt cum e dragostea mea/ suferinţa îmi şade cuminte într-un răcnet de leu// gura mea s-a istovit de rugăciuni/ prin mijlocul inimii să nu te mai simt” (p. 26) O face, după cum se vede, cu infinite precauţii, aidoma unei curtezane dintr-un alt ev, care poartă o rochie lungă, incitantă prin faptul că dezvăluie doar vârful botinei.
Întreaga carte este construită în subteranele ei pe această pendulare între deschidere şi închidere, între a spune şi a tăcea. Autoarea pune în versurile ei o tăcere deliberată, prilej de adâncire a trăirii: „atâţia ani între noi cuvintele/ şi-au sacrificat mieii// e primul poem pe care ţi-l scriu/ înainte ca noi să murim” (amintire). De altminteri, există în acest volum două categorii definitorii: aproapele şi departele, cu menţiunea că ele nu au o funcţionalitate filosofic-estetică, ci una sentimentală. Ceea ce-i dă însă greutate e altceva. Un reproş greu, de o carnaţie evidentă, domină versurile Violetei Savu, pentru care dragostea echivalează cu suferinţa: „Dacă te-ai fi aplecat în mine/ ai fi văzut – eu am suflet/ fără cusături ţesut/ o cămaşă de Iisus.” (Lacrimi violete) Un poem care la data publicării a contrariat/scandalizat, el nu m-a iubit, merită citat integral, nefiind altceva decât o definiţie drapată în falduri avangardiste a unui gol sufletesc de factură bacoviană: „bărbatul căruia i-am atins cu degetele/ cu versurile albe cu buzele fremătânde sexul,/ care şi el m-a atins cu degetele/ cu rănile picurate cu buzele arse// ieri a rostit dureroase cuvinte. din vocea lui/ lipsea timbrul de altădată de sirinx.// ca şi cum toate îmbrăţişările au fost trucaje/ şi limbile noastre nu s-ar fi împreunat/ niciodată în sincreza sărutului// şi în cele mai triste seri şi tăceri// nu ne-am fi mângâiat/ cu degetele cu inimile cu buzele în bucăţile/ de vatelină ale cărnii. ca şi cum am fi săvârşit// un act banal pentru o singură şi ultimă dată.” E aici o metaforă a neîmplinirii rarisimă, un aer de o tristeţe apăsătoare, de asumare tragică a unui destin privat de iubire, o neîmplinire erotică pe care poeta o compensează prin scris.
Esenţa acestei nefericiri o încifrează cel mai frumos dintre poeme, aminamor, admirabil cânt al deziluziei: „pânza de păianjăn se aşterne peste sexul lui/ simt o tristeţe inexprimabilă în nici un sărut/ văd cu ochii închişi bolta cerului/ pe care pictorul a lăsat/ o icoană cu maica îndurerată/ faţa rotundă linie curbă continuă legând/ buze nări ochi linie neagră linie caldă// absorbind lacrimi// pânza de păianjăn îşi încâlceşte iţele/ eu nu voi fi niciodată femeia acestui bărbat/ vorbele lui cad grele în inima mea/ visul meu lângă el este peliculă neagră// (…) din depărtare el mă vedea/ frumoasă” (p. 49). Oricât ar părea de surprinzător, atributul numărul unu al cărţii nu este pasiunea, ci luciditatea, una tăioasă, întoarsă în sine, care duce la extirparea sentimentului ca unică soluţie a nefericirii. Din această perspectivă, …din depărtare devine un semnificativ autoportret al femeii ne-nuntite în sens barbian: Cu mişcări de chirurg hârşit sau de criminal în serie, Violeta Savu se vindecă de iubire prin poezie, în versuri cu puternice rezonanţe antiutopice: „ca pe o coajă de măr îmi voi curăţa inima/ folosind un cuţit cu lamă fină subţire care/ să strălucească orbitor în bătaia soarelui// când va fi incredibil de cald şi amiază/ în lumină îmi voi curăţa inima/ aşa cum v-am zis/ şi o voi tăia în două// cum niciodată n-a fost prea exactă/ vor ieşi două jumătăţi inegale/ cu vârful ascuţit al lamei/ voi scoate din ele sâmburii aceia/ ai determinării dorinţei după iubire/ voi lipi cele două jumătăţi şi voi aşeza/ inima mea înapoi în locul ştiut// când mă vor privi oamenii vor surâde/ uite acum Violeta nu mai pare tristă/ i-a pierit unda de melancolie din ochi/ ceva i s-a întâmplat a întâlnit un iubit/ cu siguranţă acum nopţile are parte/ de dragoste şi sexul unui bărbat/ o pătrunde şerpeşte.” (…din depărtare)
Simplu spus, Din depărtare el mă vedea frumoasă… este unul dintre cele mai bune volume de poezie de dragoste scrise la noi în ultimii ani.
Adrian Jicu

http://www.edituratracusarte.ro/magazin/detalii/din_departare_el_ma_vedea_frumoasa

  postat de violetta in 2012-04-04 21:59 0 comentarii

O delicatesă: "Conversaţia cu Nora Iuga"
     media: 0.00 din 0 voturi

O carte pe care o citeşti pe nerăsuflate, care prin seducţia infinită a poetei exercită o adevărată fascinaţie, este Conversaţia cu Nora Iuga (Bucureşti, Ed. „Tracus Arte”, 2011). O carte simplă şi totuşi complicată, pentru că Gabriela Gîrmacea a avut ştiinţa de a pune întrebări stimulative, dinspre şi înspre literatură, pornind de la amintiri şi ajungând până la acele experienţe de viaţă care maturizează. Dar Nora Iuga ni se dezvăluie, la cei 80 de ani, o femeie mai tânără decât mulţi dintre noi, nonconformistă, plină de energie, cu spontaneităţi ce se revarsă ca dintr-un vulcan. Nora Iuga este un om frumos pentru că iubeşte viaţa şi ştie unde să caute pentru a-i admira frumuseţile, pentru simplul fapt că acestea sunt, de fapt, reflexii ale frumuseţii ei interioare. E o scriitoare de mare calibru, nu doar poetă, ci şi romancieră, eseistă şi traducătoare din limba germană. A tradus din Günter Grass şi Herta Müller, ceea ce o face să afirme, pe bună dreptate, că i se cuvine o felie din Nobel. Recunoaşte că de multe ori traducerile au fost pentru ea o corvoadă, erau necesare pentru supravieţuirea materială dar îi rupeau din timpul dedicat poeziei. Pentru că Nora Iuga este în primul rând poetă, o poetă-artistă.
Norei Iuga îi place să frapeze şi o face cu delicată cochetărie. Încă de la prima întrebare pe care i-o adresează Gabriela Gîrmacea: „Aţi afirmat undeva: «Aş fi vrut să fiu actriţă, ziarist, spion sau filozof». De ce spion?”, Nora Iuga dă un răspuns neaşteptat: „Cred că în fiecare dintre noi există o contradicţie mare în structura interioară, asta neînsemnând deloc că am avea un caracter îndoielnic, ci pentru că aşa suntem făcuţi. Nu putem fi prea mult răi sau prea mult buni. Pentru mine, noţiunea de spion reprezenta în copilărie un spaţiu al eului ascuns. Nimic nu mi s-a părut mai condamnabil când eram copil decât să pârăsc, să spun un secret al altuia. Lucrul ăsta îl găseam cel mai josnic. În acelaşi timp, a fi spion însemna pentru mine un risc extraordinar, o forţă mare şi, într-un fel, superioritatea asupra celuilalt.” Iată că dorinţa de a deveni vreodată spion nu a reală, a fost un răspuns care a frizat bravura şi prin care poeta a vrut să atragă atenţia asupra dualităţii omului, care poate fi bun cultivându-şi aspiraţia pozitivă, luptând cu defectele şi controlându-şi instinctele inferioare. Reacţii de acest fel obişnuite de Nora Iuga, au făcut-o pe poeta Angela Marinescu să o critice, spunându-i uşor acuzator: „Să ştii că sunt foarte mulţi care nu te simpatizează şi te critică, pentru că eşti afectată.” Amuzată de afirmaţie, Nora Iuga se apără („cu o privire jucăuşă” notează Gabriela Gîrmacea): „Îmi iau o poză, dar poate vine de la părinţi. Există o poză vag teatrală, pe care mi-o iau câteodată. (...) Aşa cum spuneam adineaori că artistul trebuie să se expună şi să-şi desfacă pieptul arătându-şi urâţenia totală, în acelaşi timp cred că scriitorul sau artistul, în general, trebuie să poarte măşti, adică trebuie să cunoască perfect ambele registre şi ambele ipostaze.” Această „poză” nu este altceva decât atracţia Norei Iuga pentru ludic. Nora Iuga evadează prin joc sau prin vise care pot constitui pentru ea o sursă de inspiraţie.
Gabriela Gîrmacea dovedeşte o bună cunoaştere a întregii opere poetice a Norei Iuga, fapt apreciat chiar de intervievată, care laudă „intuiţiile grozave” ale autoarei. Aceste intuiţii vin din aceea că Gabriela Gîrmacea a citit-o cu atenţie pe Nora Iuga, cu sufletul, empatizând cu poetul. Sunt remarcabile scurtele dar esenţialele referiri critice la volumele publicate de Nora Iuga, pe care în dialogul „L’homme revolté” le trece în revistă, interpretând cu precădere titlurile dar şi anumite poezii pe care, spre satisfacţia poetei, le recită cu mult entuziasm, ştiindu-le pe dinafară! Un moment emoţionant este şi acela când, discutând despre literatura lumii, se aduce vorba despre poezia germană şi cele două doamne, Gabriela Gîrmacea şi Nora Iuga, recită împreună, în limba germană, poemul lui Heinrich Heine, „Lorelei”!
Sunt multe alte lucruri de descoperit în Conversaţia cu Nora Iuga, întreaga viaţă a poetei putând constitui oricând un subiect de roman. Veţi admira familia de artişti din care provine, educaţia specială pe care a primit-o, întâlniri memorabile cu personalităţi remarcabile cum au fost G. Călinescu sau Tudor Vianu, Günter Grass sau Aglaya Veteranyi, dragostea pentru soţul ei, sentimentele materne şi mândria pentru realizările artistice ale fiului, călătoriile în străinătate şi locurile unde poeta se simte cel mai bine: în tren şi pe scenă! Veţi aprecia sinceritatea Norei Iuga şi puterea de a se detaşa de anumite nedreptăţi. Veţi savura anumite picanterii. Veţi fi marcaţi de religiozitatea ei panteistică. În urma lecturii, poate veţi căuta să citiţi sau să recitiţi cărţi ale autorilor preferaţi de Nora Iuga. Dar cel mai mult, vă veţi încărca cu optimismul debordant al uneia dintre cele mai mari poete române. Nora Iuga, o continuă primăvară a poeziei româneşti!

Notă: articol publicat în revista Ateneu, martie 2012, p.5 http://www.ateneu.info/

  postat de violetta in 2012-04-04 19:58 1 comentarii

Eva Precub - "Aici nu mai locuieste nimeni"
     media: 5.00 din 1 vot

Volumul de versuri „Aici nu mai locuieşte nimeni” al Evei Precub (Ed. Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2010) se remarcă prin tristeţea covârşitoare care induce stări deprimante. Aproape că nu există nicio undă de lejeritate, de posibilă salvare a eului în versurile ei tragice. Un periplu de versuri în decoruri şi atmosfere noir, în care lugubrul e mai puternic şi mai sinistru decât lîn lirica lui George Bacovia. Decupaje cu tentă suprarealistă în care trupul omenesc şi materia înconjurătoare se află în permanenţă sub ameninţarea necrozelor, descompunerilor dezagreabile. Nu aflăm cu exactitate ce anume a declanşat angoasele adânci, spaima de putreziciune ce pare destul de nefirească dacă ar fi să o raportăm la vărsta autoarei. Andreia Precub, născută pe 5 iulie 1986 la Fălticeni, alege să debuteze cu poezie într-un volum pe care îl semnează cu pseudonimul Eva Precub, sugerând astfel drama ancestrală a femeii, figura ei tragică din cele mai îndepărtate timpuri. Şi totuşi din rândurile versurilor nu se desprinde defel o imagine biblică a femeii, un destin şi caracter de Evă, femeia lui Adam. Versul din titlu, „aici nu mai locuieşte nimeni” surprinde foarte bine vidul interior sufletesc generat de o istorie personală traumatizantă. Poeta este însingurată şi încorsetată de gânduri, nu se regăseşte nicăieri, atunci când recurge la o privire în ea însăşi nu vede altceva decât un iad înspăimântător. Este ca o pasăre prinsă într-o colivie care se loveşte disperată de gratii, rănindu-se cumplit. Mai mult decât atât se întrevede o atracţie de-a dreptul maladivă în faţa nefericirii. „mă retrag din nou/ în propriul meu iad/ pe care-l cunosc atât de bine/ pe care-l iubesc atât de mult/ care-mi oferă zilnic o tragedie (...)/ eu nu mai am decât iadul meu/ care nu seamănă cu niciun alt iad/ al altei fiinţe/ pentru că iadul meu/ e zidit de mine/ şi de toată panica mea.” Se ajunge la un moment dat la o stare obscură de vertij, se produce dedublarea, ieşirea temporară din corp. Experienţa, în care îngerii se „încruntă dureros”, stârneşte groază.
Discursul liric capătă coerenţă când autoarea dezvăluie cu sinceritate cauzele disperării. În poate cel mai reuşit fragment al cărţii, subintitulat „damage control”, deducem că traumele au fost generate de evenimente petrecute în viaţa personală, de un tragism crucial. Resemnarea asociată cu nostalgia copilăriei, aminitirea gingăşiei seducătoare, diminuează angoasele şi transformă tristeţea în melancolie iar imaginile clarobscure capătă accente de frumuseţe. Aici se întrevede cel mai bine talentul tinerei autoare. Într-un volum viitor dacă va alege să rămână fidelă lirismului care se dezvoltă din şi în nevrozele existenţialiste, i-aş recomanda să-şi tragă sevele din acest „damage control” în care obsesiile morţii şi ale tristeţii nu sunt asfixiante şi agonice, ele păstrează în subsidiar memoria iubirii primite şi dăruite. Pentru relevanţă dau citire integrală poemului „cicatrice”: „mă mângâi tăcut zâmbind/ pe gât pe umeri pe braţ/ mă priveşti în ochi/ mă vezi toată întreagă eu/ pielea mea albă respiră lângă a ta/ mâna cu care te mângâi pe spate/ mi-a amorţit sub tine/ n-o mai simt/ ştiu că am urât mereu trupurile/ până la al tău/ atât de delicat şi curat şi fin/ şi-mi dă senzaţia că tu eşti veşnic/ nu ai voie să te degradezi nicicând// doar eu// mai pot zări cicatricea de sub/ sânul stâng/ vizibilă doar ochiului meu/ ea e acolo/ ea creşte şi mi-e teamă/ o pasăre mi-a luat demult o parte din trup/ şi mult timp am crezut că era inima// dar acum o simt acolo/ întreagă şi vie şi doare/ pentru că eşti aproape departe/ şi nu va fi nimeni s-o sărute”.
Eva Precub se impune la debut drept o figură melancolico-depresivă în poezia tinerei generaţii. Ea mărturiseşte în „ziua 7” (din fragmentul, care închide volumul, „terapie intensivă”), că plânge amar deoarece refuză cu obstinaţie superficialitatea spiritului.

Notă: recenzie publicată în Revista Ateneu, aprilie 2011 (p. 6)

  postat de violetta in 2012-04-03 13:53 0 comentarii

O cronică de Dan Perşa, în Revista Ateneu
     media: 0.00 din 0 voturi

Violeta Savu şi frumuseţea poeziei

Violeta Savu e din categoria autorilor care publică rar câte-o carte, chiar dacă primele două volume s-au succedat la doi ani diferenţă: Refugii lirice (2004) şi Atocmiri (2006). Ea revine în atenţia publicului şi a criticii literare abia în 2011, cu "Din depărtare el mă vedea frumoasă" (Ed. „Tracus Arte”), volum îngrijit de Cosmin Perţa (redactor al cărţii) şi produs ca obiect vizual de artistul Cristi Gaşpar. Dacă pe redactor l-am amintit aici deoarece e un nume în poezia românească, pe artist l-am menţionat deoarece pare ales anume de poetă pentru împărtăşirea unui „ce” artistic comun, capabil să o reprezinte.
O să fac aici o lungă paranteză. Deşi culme a delicateţei artistice, Violeta Savu este totuşi ca un anatomist ce disecă un trup fără milă pentru a-i descoperi alcătuirea interioară. Doar că ea nu taie cu bisturiul, ci pătrunde în ea însăşi cu un fel de resemnare, oftează când face primul pas spre adâncul ei… şi îşi cercetează apoi viaţa şi tot ce i-a adunat viaţa în suflet. Cum prin poezie poeţii nu-şi evaluează existenţa, ci exprimă o stare, tot aşa Violeta Savu… caligrafiază, cum a spus cineva, propria ei fiinţă, fărâmiţată ca o dantelă. Te surprinde această pace interioară, însă e mimată. Crisparea, teama, exasperarea ascunsă te lasă, pe alocuri, să ghiceşti. Nu se revoltă împotriva iubiţilor ce-au trădat-o, nu se revoltă pentru deziluziile îndurate, nu-şi strigă în gura mare victoriile şi înfrângerile. Ca un copil cuminte, le caligrafiază în contururi şi sugestii discrete, delicate. Sau mai degrabă ca albinele, care-şi învelesc duşmanul în gingaşa, dar mortala ceară. Delicateţea aceasta este, adică, doar aparentă, pentru că ea loveşte ţinta. Numim de obicei delicată o atitudine resemnată a unui poet, atins de fragilitate în confruntarea cu viaţa… Alter-ego-ul poetic al Violetei Savu nu e de fapt unul fragil, e robust chiar, poate fi lovit, îşi va linge şi vindeca rănile, poate fi răsturnat, se va ridica iar în picioare. Delicateţea de care s-a vorbit e de fapt o mască a tenacităţii, care maschează tenacitatea de a rezista în faţa loviturilor vieţii, sau, altfel spus, de a o transfigura.
Descoperim, aşadar, un „material” poetic de calitate ...
continuarea aici: http://www.ateneu.info/2012/02/violeta-savu-poeziei/

  postat de violetta in 2012-03-09 15:21 0 comentarii

pagina urmatoare >>


   
 
 
Powered by www.ablog.ro, design by Sebastian Schmieg
X
Termeni si conditii de utilizare