blog poezie si arta

Cronici literare
     media: 4.25 din 4 voturi



Octavian Soviany
Dilecta

Photobucket

Pătrunzi în poezia lui Soviany ca într-un labirint şi o astfel de incursiune enigmatică fascinează. Oricum ai vrea să sintetizezi mesajele transmise, nu ai posibilitatea de a o face altfel decât repetând reţeta poetului: "Dilecta" este un elogiu adus feminităţii, o „ofrandă”; cartea se dovedeşte un altar în care iubita e „beatificată”. Dilecta nu poate fi înţeleasă dacă nu iubeşti sau dacă măcar nu păstrezi vie în inima ta, amintirea unei iubiri puternice.Volumul, publicat în 2006, la Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, se compune din cinci fragmente. „Prefaţă” este un răvaş, trimis peste timp acelei iubite care împrumută numele Dilecta de la un adjectiv întâlnit la Heliade Rădulescu. Pe „Ilustrissima” o întâlnim în „Dilecta desnuda” şi „Evantaiul Dilectei”. Apoi, în ultimele cântări („Les billets doux”, respectiv „Grădina din Şiraz”), ea se metamorfozează prin adoraţie, în „Adora” !Octavian Soviany portretizează Erosul. Cu Dilecta, amorul este benefic, plin de fantezie şi de fantasme, fin conturat, cu un aer diafan, are gust şi parfum de ambrozie. Prin Eros îndrăgostiţii cunosc evoluţii sufleteşti, extazul, dar şi întristarea nedesăvârşirii sau chiar resemnarea. Ei caută şi oferă îmbrăţişarea fie în lumină, fie în tablouri cu umbre: „Soarele cade/ pe corpul ei gol/ ca o pulbere/ galbenă de/ polen.” sau „În cameră ninge./ Dilecta e goală.” Unele imagini sunt infiltrate de un fior tragic chiar atunci când poetul, prin metaforă, sacralizează; el îşi plimbă dragostea ca un suflet rătăcit prin văzduhuri: „De patruzeci de zile, necunoscând istov,/ Îi tot presar Dilectei lalele în alcov.” Spontaneitatea este dată de trecerile rapide de la o stare la alta: poetul e neastâmpărat şi răbdător, temperamental şi calm (deşi liniştea pare a fi mai mult o aşteptare), derbedeu, dar statornic. Sunt jocurile seducţiei expuse cu sinceritate şi cu dorinţa cuceritorului de a fi tratat cu indulgenţă. Acest „Don Juan” carismatic se confesează unui marchiz sau, în alte dăţi, se transpune pe el însuşi în persoana acestuia, pentru a sublinia nobleţea intrinsecă iubirii. Fire contradictorie, iubirea lui este dominată de instincte sau, dimpotrivă, de discreţie. Dar niciodată nu respinge pe cea iubită: „Târându-mă pe coate, alene, ca un fur,/ Eu rup ca dintr-o pâine din trupul tău ghiaur.” Există o „beţie” a iubirii; dragostea cu Dilecta este una ameţitoare: „Degust din vinul dulce şi roşu de Malaga./ Ca buzele Dilectei când vine să-mi bea vlaga.”Cine este Dilecta?! O femeie ce împrumută frumuseţea din toate timpurile (de la Evul Mediu până în timpurile moderne). Ea îşi creează o aură de mister, fermecătoare şi ademenitoare, dar rafinată şi cultă „suspină-n limba greacă”. E o femeie versată ce zdrobeşte inimi, inconstantă, e „fermecată” de trubadur doar când versurile sunt „frivole” şi se arată indiferentă la înzestrările artistice ale poetului: „N-o farmeci pe Dilecta cu versuri manieriste!” Reacţiile Dilectei atrag după sine, cinism şi revoltă: „Privirea ta e verde şi tristă, bat-o vina!/ Şi nici nu eşti femeie, Dracula, Draculina!”Iubita se spiritualizează şi devine „Adora”. În „Les billets doux” senzualitatea nu mai este revelată direct, dragostea capătă farmec mai ales prin sugestie. Versurile sunt caline, poetul e tandru şi protector, el poartă în suflet nostalgia paradisului primit cândva de la cea adorată şi tânjeşte să (re)descopere voluptatea. Adora este frumoasă, fermecătoare prin delicateţe, este fragilă şi pare o nimfă. Se dezvăluie în întregime, candidă, senzuală şi atrăgătoare chiar şi atunci când mai păstrează un avatar al păcatului ancestral. Dar în „Grădina din Şiraz” ea devine stranie, mistică, taina ei se reflectă asupra poetului aducând un suflu de moarte şi un dor de nemurire. În aceste secvenţe cu Adora, versurile lui Soviany se întâlnesc tangenţial (prin mesaj dar şi prin retorism) cu versetele din „Cântarea Cântărilor”. În povestea Adorei este mai nuanţată diferenţa de gen a iubirii. Iubirea bărbatului este concretă şi lipsită de egocentrism. Când se îndrăgosteşte, bărbatul este un izvoditor de complimente. Femeia primeşte laudele şi dragostea ei iradiază, ea îl doreşte nu numai pe bărbatul pe care îl vede ca pe un Împărat, ci şi spaţiul din jurul acestuia. Şi când îi lasă iubitului necesarul de libertate, în subconştient ea este tentată să şi-l familiarizeze. Sulamita („mireasa” din „Cântarea Cântărilor”), când îşi declară dragostea, asociază adesea cuvântul „casă”, chiar şi atunci când îl caută pe „dragul sufletului”, „prin uliţe, prin pieţe”.Desigur că tocmai livrescul poetului Soviany incită la numeroase asocieri: cu imnul biblic „Cântarea Cântărilor” (observaţie făcută de criticul Ioan Moldovan), cu „Istoria frumuseţii” sau cu „jihad”, văzut nu atât ca un „război sfânt” între yin şi yang, ci interpretat ca luptă cu sinele din partea oricărui îndrăgostit. Iar câmpul de luptă este dragostea dintre două suflete: „Bem vin de rodii roşu din cupe mici de jad./ Apoi Adora-şi scoate iaşmacul de mătase./ Am azvârlit cu sorţii şi a căzut jihad.”Prin "Dilecta" – o carte cu poeme de dragoste, cu versuri de o sonoritate deosebită şi un lirism accentuat – ni se descoperă cum poate iubi un artist, cum şi-ar dori un bărbat să fie o femeie pentru a o iubi: şi delicată ca o floare, dar şi voluptuoasă precum o curtezană!

Notă: Octavian Soviany a primit în luna octombrie 2007 din partea revistei Ateneu, Premiul George Bacovia pentru Poezie


Miruna Vlada
Pauza dintre vene









Deschizi Pauza dintre vene (Bucureşti, Editura „Cartea Românească”, 2007) a Mirunei Vlada şi te gândeşti citind mottoul ales din Sarah Kane („Eu nu vreau să mor. Nu mai vreau să trăiesc” – frază ce aminteşte alte două versuri memorabile din Esenin) că urmează să citeşti o carte de poezii despre cumplite deziluzii, despre tentaţii la sinucidere. Dacă am şti de la bun început că pe la mijlocul elegantei cărţi este iarăşi evocată Sarah Kane („Mă vor iubi pentru ceea ce mă distruge.” – zicea ea cu un simţ tragic al propriului destin), am presupune că vom întâlni în versurile Mirunei Vlada acea cruzime, acea tentaţie maladivă din piesele autoarei britanice, pigmentate de dorinţe sexuale ce-şi pierd firescul şi degenerează în mutilări ale trupului şi sufletului. În fond însă, Pauza dintre vene este o carte realistă despre dragoste, cu fericirile şi deznădăjduirile ei. Miruna Vlada apelează la Poezie pentru rolul ei de catharsis, încercând nu să depăşească unele cote paroxistice angoasante, ci depresii, tristeţi naturale. Aceste stări le împleteşte cu o fină introspecţie a eului feminin, cu o revoltă (uşor reţinută) împotriva perenităţii blestemului ancestral căzut asupra Femeii. Culoarea roşie, cea a sângelui ce curge prin vene, simbol al vieţii şi, deopotrivă, al morţii inundă conţinutul cărţii. În inima celui care trăieşte o iubire la intensitatea ei maximă se dă o luptă între un înger şi un demon, fără sfârşit, fără învinşi şi fără învingători: „pot dormi lângă tine/ fără să ştiu unde mă aflu unde genele mele/ ating norii/ un şnur roşu aproape lichid/ leagă visele noastre până adânc în pământ”. Găsesc aici semnificaţii ale unui sentiment dual: teluric (pământul) şi imaterial (aproape lichid). Rahav şi-a salvat sufletul printr-un fir roşu, iar în icoana Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov, Cele Trei Persoane poartă câte un toiag subţire de culoare roşie ca promisiune de răscumpărare, printre altele, şi a vinei lui Rahav. Dincolo de aceste asociaţii pe care mi le-a indus Miruna Vlada, sensul lor adânc este şi mesajul transmis în discursul poetic: se întâmplă ca iubirea dintre un bărbat şi o femeie să oscileze între patimă şi sfinţenie, între devoţiune şi părăsire, să dureze o clipă sau o eternitate. Autenticitatea sentimentelor este verificată în momente de cumpănă, când iubitul cade bolnav. Scurtul poem în proză care evocă o astfel de amintire, intitulat Septembrie, este de o rară sensibilitate, dragostea iubitei era împărtăşită de porumbeii aflaţi la fereastra celui bolnav, mila ei se transmitea şi asupra unor bolnave străine, care „urinau în pat” şi „zâmbeau stingherite”. Metaforic, porumbeii (simbol al purităţii sufleteşti) ca nişte asistente „mici şi albe” îmbătrâniseră prin familiarizarea cu bolile şi suferinţele omeneşti. Iubita era înăuntrul vieţii, iar spaima de boală, de moarte, îl proiecta pe iubit în afară: „Mi-ai spus că nu mai poţi trăi pentru că tu eşti afară şi eu înăuntru. Ţi-am mângâiat obrajii cu palmele reci. Era o linişte despre care mi-e frică să vorbesc, îngălbenită pe la margini ca pozele de nuntă ale bătrânelor. Când mă întorceam, femeile din salon se dezbrăcau până la sânge şi îmi arătau bătăile inimilor lor, îmi arătau nepăsarea cu care îşi lustruiseră sentimentele în toţi aceşti ani. Mă implorau să iert, să salvez boala, dragostea şi restul.”
Despre versurile din volumul de debut al Mirunei Vlada, Poeme extrauterine, s-a spus că sunt „viscerale”, au fost citate ca versuri „forjate”. Pauza dintre vene aduce o altă imagine a Mirunei Vlada: o femeie-copil senzuală, retractilă, pe care o întristează realitatea înconjurătoare, dar mai ales propriile ei limite umane. Din manifestul fracturismului nu mai păstrează decât relaţia între biografie şi scris (autoarea vorbeşte despre Octavian Soviany, Nora Iuga). Sinceritatea conferă o şi mai mare siguranţă versului. Modelele feminine pe care le asimilează ca proprii avataruri sunt artiste ce-au avut frământări puternice, cărora le-a foşnit inima, cum ar fi pictoriţa Frida Kahlo (se face şi un paralelism între cuplul Frida Kahlo – Diego Rivera şi Miruna Vlada – Octavian Soviany), poeta Sylvia Plath sau personajul literar Pena Corcoduşa: „astăzi am descoperit/ în Craii de Curtea-veche/ că noi doi ne-am cunoscut într-adevăr/ că el mi-a admirat poalele rochiei/ când l-am sedus spărgând pahare/ la petreceri deşănţate/ că băusem geniu la aceeaşi masă cu el”. Limbajul este eliberat de vulgaritate, sunt prezente unul sau cel mult două atavisme, dar cu finalitate nu de şoc estetic, ci de evidenţiere a unei dureri sufleteşti care depăşeşte fiziologia şi se manifestă somatic: „îmi ţin sângele menstrual aproape/ nu vreau să-l pierd/ tu eşti în sângele meu menstrual/ tu îmi arzi pântecele/ continui să te afunzi”. Imaginea se împlineşte spiritual şi poetic prin însoţirea dăruirii de sine, cu idealizarea iubitului: „plâng pentru că vreau să te inund/ / trupurile celorlalţi bărbaţi sunt de ipsos/ mădularele lor groase nu pot pluti în lacrimile mele/ deshidratate/ doar corneele tale sunt o barcă de lemn/ ce traversează lent/ corneele mele înlăcrimate”.
După trei ani de la debut, Miruna Vlada, născută la 17 august 1986, este mai fragilă şi mai tânără! Şi nu-i stă deloc rău aşa, dimpotrivă, aş zice că o prinde chiar mai bine această ipostază, mult mai feminină.

Ion Vianu
Necredinciosul






Amintind oarecum, prin caracterul unor personaje, de „Craii de Curtea-Veche”, romanul lui Ion Vianu, intitulat „Necredinciosul”, publicat la Editura Cartea Românească în 2008, reinventează mitul lui Don Juan şi ridică problema dublului, explorează misterul alter-egoului, fascinaţia pentru descoperirea propriilor avataruri. Ion Vianu – psihiatru, eseist, memorialist, romancier a declarat că intenţia dumnealui a fost să scrie un „roman european”.
Romanul captivează atât prin atmosfera occidentală creată, cât şi prin rostirea limpede, prin construcţie epică desăvârşită, legarea coerentă a planurilor succesive. Tema aleasă a devenit în timp clasică, noutatea pe care o insuflă Ion Vianu este profunda introspecţie a personajelor, reuşită în mare măsură şi datorită experienţei psihiatrice a autorului. Şi aici, avem la fel ca în romanul lui Mateiu Caragiale, trei crai, dar de data aceasta trei doar ca identitate: Daniel - naratorul, prietenul naratorului – un ziarist obscur Franz - Walter Joseph (de fapt imaginea în oglindă a autorului, alter-ego) şi Dobrowolsky - un psihanalist cu o carieră ratată, anost, în locul rolului de tămăduitor şi-l asumă pe cel de observator, şi care, într-un mod mai mult sau mai puţin surprinzător ne este descoperit în finalul cărţii, drept un sacerdot al desfătărilor fizice, „un coribant, un preamăritor al orgasmului”.
Dialogul lui Joseph (figura centrală a cărţii) cu Daniel, nu e altceva decât o prelungire a vocii interioare a acestuia, o continuare a monologului povestitorului. Imixtiunile reciproce ale celor doi sunt mistuitoare prin intermitenţa lor. Donjuani patologici, cei doi bărbaţi nu sunt misogini. Femeile din viaţa lor sunt suave, fidele, tandre, prezenţa lor e o învăluire catifelată, dispunând de un deosebit simţ de „filotimie”, atribut găsit de Daniel pentru a o defini pe Hélène – o fostă prostituată, neagră, frumoasă, inteligentă, cu o delicată „scoică roz-sidefiu”. Dar dincolo de aceste aspecte prin care a fost atras Daniel, Hélène cu preţul despărţirii de Daniel, îşi va depăşi limitele superficialităţii având puterea să dea la cei 40 de ani, sens unui vis din tinereţe, să urmeze o facultate şi să devină psihanalistă lacaniană. De psihologie este preocupată şi una din cele mai originale iubite ale lui Joseph – Fatima, „o marocană misterioasă”, care nu are gingăşia celorlalte personaje feminine, Fatima este aprigă, pasională, posedând forţa disimulării nu se lasă dominată, dimpotrivă, ea este cea care influenţează bărbatul folosindu-se de puterea ei de seducţie. Prin voinţa ei, Joseph ateul, chiar dacă din unghiul lui de vedere avea să urmeze un simplu formalism, se „converteşte” la islamism.
Daniel e tipul bărbatului rafinat, cu toate că şi el coboară în zone ale promiscuităţii, o face altfel faţă de celălalt eu – Joseph. Stilurile sinuciderilor (din fericire, în ambele cazuri, nereuşite) diferă esenţial – Daniel dă morţii o aură artistică asociind-o cu o eclipsă totală de soare: „Eu vedeam o relaţie nu numai posibilă dar şi spectaculoasă: între discul negru al eclipsei şi violenţa care m-ar fi scos din viaţă. Am pictat, pe un carton negru, un soare alb. Am scris, dedesubt, tot cu cerneală albă: În această zi de vară, la ora 13 şi 27 de minute, soarele va străluci din nou, pentru voi toţi, dragi prieteni.” Mai înainte, Joseph fusese găsit aproape mort, cu venele tăiate, într-un lan de porumb.
Copilăria lui Joseph s-a desfăşurat într-un mediu sordid, părinţii erau abrutizaţi sufleteşte, insensibili cu cei doi copii ai lor. Când îşi descrie copilăria, Joseph foloseşte epitetul „porcin” pentru a sublinia mizeria. Şi pentru a induce idealul său de a i se arunca râvnitele „mărgăritare” interzise celor ce se „amestecă în troacă”. Nu întâmplător singurele reacţii ale lui Dobrowolsky, la spovedaniile reţinute dar sincere ale lui Joseph, sunt nişte grohăituri. Confesiunea pentru Joseph e un rău necesar. Într-o scrisoare pe care i-o adresează lui Daniel, afirmă: „Obiceiul bate plăcerea. Te întorci la ce ţi-e firesc. Iar dacă firescul este chin, revii la chin.” Copilăria lui Joseph a fost marcată de părinţi care se scăldau în propria lor lentoare. Francis Bacon spunea că „oamenii simpli alterează înţelepciunile profunde, iar cei răi le falsifică.” Simpli, în sensul mediocrităţii intelectuale. Obişnuit din familie, cu o alterare a adevăratelor valori dar depăşind graniţa banalităţii şi nicidecum rău, Joseph, în lipsa unui elan creator se reinventează pe el însuşi, prin trădări de orice natură – infidelitate în dragoste, lepădare de credinţă, fuga din faţa provocărilor vieţii, înşelarea morţii. Din infidelităţi şi trădări îşi extrage seva. [În acest sens, trădarea atinge cote maxime în momentul regizoral al „convertirii” religioase. Deodată în proprii lui ochi se aseamănă cu Iuda Iscarioteanul pentru că l-a trădat pe Iisus, în care nici nu a crezut vreodată. Lui Joseph îi era necesară această trădare, pentru a muri - după secvenţa de la moschee în care imamul îi spune pe un ton arogant: „Dar să ştii un lucru, de acum s-a isprăvit cu Iisus, Fiul lui Dumnezeu”, survine tentativa de sinucidere – şi a învia iarăşi.]Daniel şi Joseph seamănă unul cu celălalt şi sunt diferiţi în anumite privinţe, aşa cum un om se poate întâmpla să nu fie egal cu el însuşi. Cei doi au „destine monozigote”. Din spaima de eternitate, de viaţă sau de moarte (până într-un anumit punct e cam acelaşi lucru), Daniel şi Joseph aleg să fie Donjuani şi în cele mai mari perioade de criză se transformă în dipsomani disperaţi, ei îşi construiesc originalitatea având drept principiu discontinuitatea obţinută facil din imoralitate. Cei doi se sprijină reciproc, se iubesc şi se urăsc în acelaşi timp nu datorită diferenţelor dintre ei, ci asemănărilor, amândoi se zbat între limitele firii lor incorigibile, aceea de a fi afemeiaţi. „De la căsătorie fusesem credincios soţiei mele. În seara aceea, tulburat, m-am temut, ba chiar am trăit ca pe o certitudine faptul că nu va trece multă vreme şi voi face şi eu ca Joseph. Ca dublul meu. Aparţineam, şi unul şi altul, rasei necredincioşilor (subl. m.), a curvarilor, a celor ce iubeau fără plăcere, se apropiau de femei numai pentru a-şi dovedi că erau liberi, că nimeni nu va reuşi să-i înlănţuie. Ştiam de mult, fără să-mi fi mărturisit, că nimic nu poate să schimbe firea unor astfel de bărbaţi, până la sfârşit.”
Vlad Moldovan
Blank








Premiatul Editurii „Cartea Românească”, Vlad Moldovan, debutează cu un volum recomandat pe coperta IV de Radu Vancu şi Dan Sociu, primul observând pertinent că versurile blank sunt „interesate de omul concret (...), studiat sub lupa enormă a unei lucidităţi fără defecţiune”, iar poetul milenarist ne atrage atenţia că în Blank vom găsi „poezie pentru oameni deştepţi, interesaţi nu atât de naraţiune şi de imagini în sine, cât de felul în care creierul operează cu naraţiuni şi imagini”. E cât se poate de adevărat. Prin Blank, Vlad Moldovan îşi face loc în rândul poeţilor din generaţia 2000, radiografiind cu luciditate lumea modernă, dar în acelaşi timp, deşi le aparţine ca vârstă (Vlad Moldovan va împlini în noiembrie 27 de ani), se diferenţiază de aceştia.
În Blank, zădărnicia nu pare de neînvins, spleenul chiar dacă domină poate fi vindecat. Lexicul e complex, autorul apelează la livresc dar şi la limbajul tehnic, ne înveseleşte când îşi pigmentează propoziţiile cu jargoane: jeaca, glosolalie, văioaga; autopersiflându-se, strecoară oximoroane: „O să mor cu mâinile-n gâtlej/ Dar eu nu îngădui.”, „Pe când eram un tip curios/ şi pe deplin înţeles/ aproape mă descurcam cu marea de deasupra”. Argoul folosit este pregnant cel adus în vorbirea zilnică de limbajul de internet. Însuşi titlul blank e de acest tip, el poate avea mai multe sensuri: în limba engleză adjectivul blank însemnând „gol, cu spaţii goale”, cuvântul provine din francezul „blanc” – „alb”, în limba română un înţeles al cuvântului „blanc” e un termen din tipografie însemnând spaţiul alb dintre două cuvinte, un CD/DVD gol e ... blank. Toate aceste sensuri se cuprind şi în textele lui Vlad Moldovan. Titlul este foarte bine ales dar nu în substraturile cuvântului blank constă esenţa cărţii. Aparent, Vlad Moldovan ne amăgeşte când, de fapt, se joacă la modul serios, pentru că, subtil, întoarce sensul frazei, răstoarnă simbolul imaginii redate şi ne aruncă în filosofii adânci, în metafizică („am scris pe întuneric: destinul curge din caracter”). Nu e deloc întâmplătoare apropierea de George Bacovia, pe care i-o atribuie universitarul Radu Vancu. Primordial postmoderniste, versurile din Blank prezintă şi unele accente din simbolism, autorul cultivând corespondenţele, sinesteziile, sugestiile. Vlad Moldovan surprinde; e foarte descriptiv, discursul lui narativ nu e lipsit de emoţii, de lirism. Versurile sună uneori sprinţar, dar mai mult melancolic, monoton. Nu sunt lipsite de un farmec personal. Aş asocia expresivitatea lirică din blank cu ritmul din cântecele lui Leonard Cohen. „De fapt nu-i nimic de văzut/ afară poate se aglomerează/ cineva uită poarta neîncuiată./ şi acolo sânii ei când îşi ia tricoul de noapte/ după perdea în lumină portocalie.”
Când se comunică pe sine, poetul o face într-un mod spontan, viu, se apropie de cititori apelând la expresii simple, cotidiene, devine cordial, mişcările şi intenţiile lui sunt ale unui ins ospitalier şi boem: „Când vor veni în vizită/ probabil va trebui să încetez./ Aş putea despături ştergarul/ în care e pâine şi să o tai./ Să le dau fructe galbene din pom.” În capacitatea de a visa se întrevede unica posibilitatea de-a te salva din rutina zilnică, de-a te curăţi de zgura terestră. Aluzia la celebrul poet medieval François Villon exemplifică forţa de atracţie a vagabondajului poetic: „Şi eu bang-bang, îmi leg jeaca pe/ după şele,/ o iau pe străduţe-n sus, să caut o duză un instalator./Cît seara începe să dovedească/ cu metodele ei deşănţate,/ cu cimbalele isterice/ schimbând pitch-ul pe la colţuri,/ acolo unde dă peste mine o lungană pe role./ Acolo unde vişinul nevolnic a făcut ciorchine/ şi nimeni nu le culege./ Să rup una şi să scuip sâmburele micuţ pe asfalt/ Să-i fac bounce-bounce cu indexul./ Şi să îngân cum ar spune maestrul:/ «Om sărac este acela care nu vrea nimic/ Care nu ştie nimic şi care nu are nimic.»”. Da, a şti să citeşti cu atenţie e o posibilitate de a nu rămâne/ a nu fi/ a nu deveni ... sărac.
În cuprinsul textelor lui Vlad Moldovan se găsesc printre rândurile ce zugrăvesc banalităţi de zi cu zi, imagini deosebit de plastice şi oaze de poezie, de tandreţe, reflectări ale emoţiilor: „Numai o tristeţe./ Volbura lacului/ Îmi plesneşte/ Îmi inundă timpanele.”, „Nu demult – când veneam pe alee/ treceau animăluţe/ şi intrau în tufişuri/ Ele nu m-au văzut/ cum mă înălţam pe ritmul/ bătut de picioruşele lor fragede./ Atât de fragede încât zăpada/ se împrăştia zvelt în jur./ Lăsând bucuria mea imperfectă/ să se deschidă într-o imensă/ floare de lotus pe creştet.”, „Ai lăsat cana pe pervaz/ se aşază/ ceva ce dă a lumină.”, „Acolo se suprapune lumea/ şi ochii lor umeziţi de amiaza în fâşii/ ar fi putut vedea/ că dincolo şi dincoace dospeşte floarea,/ că plescăie bogăţia lui Dumnezeu.” „În spatele casei floarea numa’ a crescut/ până la genunchi./ Şi fără picioare, fără mâinile din care/ Să lipăie, pe linii, şi în lăţime/ Se agaţă încântarea.” „din trestii vâlvătaia/ pe faţa ta; pe faţa mea/ s-ar putea citi/ Apa jucăuşă cu lumina.”
Care ar fi însă minusurile cărţii?! Un oximoron nereuşit: „Dar acum/ din ce se întâmplă acum/ iese un vers bun/ Ce greţos!”, câteva formulări ambigue, pasajele în care autorul se explică inutil şi platitudinile descrise în cele mai mici amănunte induc un sentiment nedorit de oboseală. Dar Blank e o carte cu destulă poezie de calitate (din care remarc titlurile „Nimic de văzut”, „Endunit”, „Ce spune Irmer”, „Romantik”, „Schiele”, „Nişte învingători”, mai toate poeziile intitulate „Blank”), iar Vlad Moldovan este un autor cu o voce distinctă, puternică, personală, un poet care scrie pentru acei cititori care au şi calitatea de a observa miracolul ascuns, de a privi în adânc.
Ioan Muşlea
În către pierdere
Despre Ioan Muşlea, scriitorul Dan Culcer ne spune că este „un munte de om”. Un munte de om cu un suflet fragil, adaug eu. Cel puţin aşa reiese din cartea de versuri În către pierdere, semnată de Ioan Muşlea şi publicată în condiţii grafice deosebite la Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009. Deşi colaborator la prestigioase reviste precum „22” sau „Tribuna” şi realizator de emisiuni jazz, orator pe teme de filmologie în aule universitare, Ioan Muşlea alege să debuteze editorial la vârsta de 69 de ani. Poate părea paradoxal, dar, citindu-i cartea vom înţelege că Ioan Muşlea a ales să fie, până acum, de o discreţie absolută (dacă nu ţinem seama de poeziile publicate sporadic prin reviste) tocmai pentru a-şi „acoperi” vulnerabilităţile. În către pierdere e un fel de jurnal poetic al unui om chinuit de spaimele Morţii, care se arată în fel şi fel de chipuri, spaime ce capătă dimensiuni coşmareşti. Moartea este percepută nu ca o trecere în altă dimensiune, ci drept o fatalitate cumplită. Citim confesiunile unui om trist, sceptic şi profund dezamăgit de imoralitatea lumii. Realul – substantiv repetat nu doar obsedant ci chiar cu obstinaţie are doar atribute sumbre, este întunecos, mâlos, tenebros, sordid. Din toate cărţile de versuri pe care le-am citit până acum, aceasta e cartea care adună cele mai multe cuvinte negre, e un adevărat glosar de estetică a urâtului, efectul densităţii terifiante fiind chiar mai puternic decât cel al Florilor de mucigai. Realul este compus din „mâluri, homunculi, strigoi şi hidre nemaivăzute”, „foşgăială, duhoare” (duhoare care urcă!) „nămoluri grozave”, haznale care decantează inutil „zoaie scorojite”, gunoaie care se „zvârcolesc” şi cresc „fără de măsură”. Personajele care animă Realul „dinspre Real”, „după Real”, „dintru Real” sunt deasemenea negative: „târfe, iscoade, irozi, măscărici, baroni, pârâţi şi histrioni”, iar oamenii cu alte coordonate morale, rătăciţi în acest univers morbid, par a nu avea şanse de salvare, ei sunt „oameni vâlvă” prinşi în „cangea Realului” şi în adâncurile firii sunt alcătuiţi doar din noapte. Ei sunt, la fel ca toţi ceilalţi, ameninţaţi de dezgustătoarea descompunere şi degradare fizică. Autorul spune despre el însuşi că „porneşte din rânced”. Semne ale unei anxietăţi de tip patologic sunt date de recunoaşteri ale răului în cele mai insidioase forme. Starea sufletească este cuprinsă de un abis din care nu se poate ieşi, un „hău” teribil: „fără de hotar/ imensitate/ a spaimei”. La elementele romantice se apelează doar sub aspectul de oximoron. Ceea ce ar trebui să semnifice lumină, mângâiere, tandreţe, vis, iluzie, speranţă se contaminează prin tentaculele imundului. Steaua este „calpă”, ferestrele sunt „murdare, slinoase”, giuvaerul e „de scrum, de fier”, zorii sunt „aproape orbi, tulburi”, fântănile „sleite”. Tot marasmul acesta este edulcorat de puterea de mântuire dată de Ambră; antiteza Realului, ambra, chihlimbarul este simbolul suferinţei umane, al purităţii şi al strălucirii celeste. Până la poemul „Rânjet de clown”, care reprezintă elementul de cotitură al volumului, punct din care registrul se schimbă şi pesimismul nu mai este atât de accentuat, volumul face parte din familia literaturii de calitate, dar deprimantă, cu posibile efecte devastatoare asupra lectorului hipersensibil. În ultima treime a cărţii, printre rânduri, poetul începe timid un dialog cu Dumnezeu, îşi îndreaptă privirile, speranţele către El şi Îi înalţă rugăciuni, psalmi, Acelui Dumnezeu cu Care mai întâi s-a răfuit, reproşindu-I lipsa de intervenţie în cele pământeşti. Angoasele sunt atenuate prin autopersiflare. Din punctul meu de vedere, există un minus în construcţia frazelor: ca semn al retractilităţii sau al descoperirii aparenţelor înşelătoare, autorul întrebuinţează două cuvinte simultan (de cele mai multe ori sinonime), separându-le prin „/”, bară care (între)rupe poemul. Însuşi titlul este definit astfel În către pierdere ... Un alt incovenient ar fi repetarea peste măsură a mesajelor. Dincolo de aceste minusuri, volumul cuprinde multe poeme citabile, precum „Obsidiana” (deşi unul din cele mai bune poeme apărute la noi în ultima vreme, nu e reprezentativ pentru autor, al cărui discurs liric este predominant monocord şi pesimist). Emblematice sunt poemele „Indigosuite”, „Făptura geamănă”, „Mâzgă şi ceaţă”, „Blues”, „Geamătul” şi deja pomenitul „Rânjet de clown”: „(...) să le învii, uite-aşa, din nimic, un martir, un alt/ erou al Revoluţiei, după care să pregăteşti-/ după datini, cum se cuvine, momâia,/ sporindu-i/dosindu-i duhoarea de zdreamţă/ şi gunoi, în parte şi urdorile, rapănul,/ căutătura tâmpă; şi când o fi să fie/ dă-li-l pe mână în chip de martir/ cu care să facă ce vor,/ lasă-li-l, pentru numele lui Dumnezeu,/ încredinţează-li-l odată, căznindu-te,/ bagă bine de seamă, să nu vadă/ că râzi, să nu simtă/ că plângi, că altă cale/ de’ntoarcere/ nu ai”.
Nota: Poemele lui ioan Muslea consemnate in Romania literara: http://www.romlit.ro/poemele_lui_ioan_mulea
Paul Blaj
Graiul cu accent de mort
Photobucket

Paul Blaj Graiul cu accent de mort Paul Blaj este un autor tânăr, membru USR din 2006. „Graiul cu accent de mort” conţine pagini de poezii cu conţinut filosofic, stilizate, profunde, şi experimentate şi experimentale. Paul Plaj are dinamism şi inteligenţă poetică. Plastică şi melodioasă, poezia sună când vesel, când trist, trist de tot: „...va fi echinocţiu între mine şi vid,/ în seara când voi scrie încet,/ cu stiloul palid, cu ochiul acid,/ cu somnul grizonat, de poet,/ ultima poezie de cristal,/ şi voi pune un punct lichid,/ peste griji, abisal.// îmi vei alinta părul înzăpezit,/ mâna ta va fi ca un stol de vecernii,/ în sufletul meu fără toacă,/ liniştit, pe o dungă a iernii,// doar lucrurile vor fi mai vechi ca noi,/ fără raţiune ne vor jeli,/ îmi vor da motiv să le apropii,/ de primul copil strâns în braţe,/ de prima semnătură pe liniştea ta,/ vei fi frumoasă şi fără mine,/ printre plecări mă vei presăra./ ca la un bazar, eu,/ nici nu voi şti preţul morţii,/ fluierând te voi cumpăra.” (aceasta e doar o melodie tristă) Bun cunoscător al gramaticii, Paul Blaj se joacă şi poezia „Cocoşatul de la Notre Capşa” poate stârni reacţii diferite; degustătorii lingvistici o vor savura iar criticii docţi vor considera poate că în această parodie, poetul a căzut în capcana propriei sale ironii: „aş zdrenţuit să fiu actor/ ca să închis în său al rol/ pe vremuri cum nu Cristofor/ ar cumpărăm profiterol, ...” Pasionat de morfeme sau de semne grafice, Paul Blaj îşi încheie uneori poezia cu o virgulă, însemn al continuităţii lirice acordate cititorului şi o invitaţie la meditaţie.Secvenţele citadine descriu timpul prezent cu abisurile sale, una din cele mai grave probleme ale societăţii fiind înstrăinarea, îndepărtarea omului de către om: „oamenii străzii,/ peisaje imense într-o galerie de nulităţi,// noapte de zinc./ într-una din canalizările istoriei/ frigul din foame arbitrează/ derbiul vagabonzilor,// urcăm, troleul modern ne primeşte/ ca pe două personaje siciliene,/ eu am aerul de sechestrat în viaţa ta,/ prin urmare/ nu dau doi bani că dezbaterile/ pe buget au fost suspendate,/ şperţuială după şperţuială,// privim pe geamul indiferent de fidel,/ o femeie cu sânge pe faţă/ fumează plicitisită de sacrul semafoarelor.” Mai departe, toată această dramă umană este „întoarsă” cu gust de zeflemea, şi, aparent se arată oarecare indulgenţă faţă de unele manifestări superficiale specifice neamului: „ziarele zboară pe un abur călduţ/ ca gândurile românilor la sarmale şi mici.” Paul Blaj este atent la viaţa socială şi la momentele istorice, în poemul dedicat revoluţiei de la 22 decembrie 1989 "Cu Nimănui", sentimentul de respect şi admiraţie faţă de eroi are ca finalitate o metaforă a libertăţii, aceasta are „gust acrişor” de fruct kiwi.La Paul Blaj, iubirea poartă şi pecetea realităţii, se conştientizează pe sine şi suferă din insuficienţa unei integralităţi cu mediul exterior, îşi doreşte să existe mult mai multe motive de a se exterioriza: „bancurile îngerilor şi manele/ răzbat prin pereţii garsonierei,/ te ridici senzuală şi intri/ în baie, unde robinetul stricat,/ convins de apă,/ se crede veşnic,/ doi beţivi trec prin dreptul/ ferestrei, cântecul lor are mai mult/ bun-simţ decât/ bulk-urile primite,/ e bine, îmi zic,/ până faci tu duş/ lumina păruie noaptea,/ ordinary kat fights,/ ar fi zis bătrânul care ne-a privit călduros ieri,/ ... un singur înger se aude râzând,/ oscilez între metafizica unui club nocturn/ şi formele «raţiunii pure»,/ intru lângă tine sub duş,/ miroşi a univers, iubito”! Sunt şi versuri de dragoste cu fior trist în care se simte decepţia trăită, depresia consumată; versurile cad în suflet ca o melopee sau chiar ca o „litanie”: „rochia ta neagră de mireasă îmi indica/ departe fiind uneori, autostrăzile,/ ca o negură binevoitoare pe buzele abia muşcate,/ îţi ascundeam plicuri în rochiile de noapte...” E o sfâşiere, un simţ al tragicului aici pe care l-am mai întâlnit în lirica lui Georg Trakl; Paul Blaj se află în căutarea unei lumi superioare, cum ar fi cea a copilăriei, cu marea ei inocenţă: „mi-am ales privirea după o nuanţă de nor,/ eram un copil frumos, aveam sprâncenele mamei,/ desenam cu o cretă galbenă pe trotuar case şi maşini,/ nu ştiam că alţii în lume se laudă cu ele,”Originale la Paul Blaj sunt îmbinările de „cald” şi „rece”. Exprimarea lirică trece de la simplu la livresc, mesajele oscilează între a fi directe sau criptice, de la observarea lucidă a realităţii, se ajunge la imagini onirice: „zilele se înnegreau ca perdelele de praf,/ pensionarii îşi boicotau pensiile,/ a!... se interzicea fumatul în scrumieră,/ dar nimic nu ştia să schimbe/ schimbarea.// la ele/ Dumnezeu se uita visător,/ ca un bunic lăsat cu laptop-ul pe genunchi.”„Graiul cu accent de mort” se mai distinge după cum sugerează şi titlul (potrivit ales) printr-o anumită lentoare şi melancolie acută. Şi totuşi poezia de aici este una vie, are accente depresive dar este departe de a fi morbidă. Nu e tocmai o carte comodă, nu-ţi oferă o lectură lejeră urmată doar din plăcere, ea aparţine unui poet dificil şi complex care solicită cititorul să-i răspundă cu aceeaşi exigenţă poetică.


Liviu Ioan Stoiciu
Craterul Platon

Într-o cronică recentă, Daniel Cristea-Enache spunea despre Craterul Platon, de Liviu Ioan Stoiciu, că este „poate cel mai bun volum de poezie din 2008”. Cartea a fost publicată la Editura „Vinea” din Bucureşti şi este ilustrată de fotograful Dan Alexandru Taban. Fotografiile, autoreferenţiale, sunt şi ele la înălţimea craterului selenar. Sunt ipostaze din itinerariile artistului-fotograf Dan Alexandru Taban: Egipt, Grecia, Italia, Turcia, Thailanda, dar şi frumoase instantanee dintr-un ţinut mirific şi care datorită inaccesibilităţii pare mai îndepărtat decât cele enumerate: Lepşa, din judeţul Vrancea. Ilustraţiile sunt frumoase, hârtia este de calitate, coperta sobră, dar elegantă, prin contrastul alb-negru; din păcate foile sunt legate precar.
Citind cu atenţie cartea, m-au mângâiat zonele de linişte/calm, undele de resemnare, prezenţa directă sau abia sugerată a sentimentului acut de dragoste. Desigur m-am revoltat odată cu poetul, am trăit sfâşierile, angoasele, disperările. Liviu Ioan Stoiciu e ca un vulcan ce mocneşte şi poate să erupă atunci când te aştepţi cel mai puţin. LIS (cum am înţeles că lui însuşi îi place să i se spună) e un autor ce incită cititorul să gândească, să mediteze, nu e nici pe departe facil, versurile lui sunt impregnate cu subtilităţi, ambiguităţi. Dacă nu eşti familiarizat cu limbajul rugăciunilor sau al ceremoniilor religioase, câte o poezie pare ezoterică, poate chiar excesiv de ermetică. Nu e o poezie hieratică aşa cum întâlnim spre exemplu la Ileana Mălăncioiu; la Liviu Ioan Stoiciu desprinderile din contextul religios sunt adaptate, ba chiar „adoptate” de sentimente profund omeneşti, transplantate în teluric. Sunt expresii rare de acest tip dar care atunci când există, infuzează poemul şi îi conferă înţelesul cel mai adânc.

Craterul Platon, după cum ne spun astronomii, este unul din craterele Lunii. Aflat sub semnul misteriosului, enigmaticului, al fantasticului, dar şi al sentimentelor febrile/vulcanice, volumul poartă acest titlu care te poate intriga, dacă nu-i asociezi misterul poetic al Lunii, impetuozitatea poetului, setea lui de cunoaştere. Craterul Platon este structurat în trei părţi ce ar putea constitui, fiecare în parte, un micro-volum de poezie.

„Caut, dar habar nu am ce caut "

Nota dominantă este sarcastică, poetul persiflează sau chiar se autopersiflează. Dar sunt nelipsite formidabile întoarceri de sens, de la ridicol la întristare duioasă, de la isterie la pace adâncă, de la răutate la inocenţă, de la sobrietate la ludic, de la urâţenie la frumuseţe, de la slăbiciune la forţă, de la demonic la sfinţenie, de la trupesc la spiritual, de la realitate la vis (ordinea nu este neapărat aceasta iar elementele binare nu sunt disjunctive!). Poetul se substituie unui narator de basme, iar eroul lui oscilează între starea de „mucenic” şi călău: „întâi i se tăia limba, apoi beregata şi/ i se crăpa capul,/ în timp ce i se străpungea inima, cu încetinitorul, cu o suliţă bine ascuţită. Cu/ senzaţia că toţi ştiau mai multe decât el. Apoi, se făcea că/ era alergat spre mijlocul unui lac/ îngheţat, mai/ exact până unde gheaţa subţire se crăpa şi apa, plină de peşti, îl înghiţea – asta/ da destrăbălare! La graniţa dintre vis/ şi realitate. Plus că, la/ rândul lui, acum era gata să facă moarte de om, din victimă/ fiind gata să devină călău! Halal/ mucenic. «Pur// şi simplu o putere misterioasă, însă, m-a făcut pe nesimţite/ să-mi schimb mereu drumul şi gândul rău» - de fiecare dată scăpând în ultima/ clipă. Cine se juca, păpuşar,/ cu viitorul lui? Păpuşar care mai mult îl pipăia -/ pentru a remedia pierderea/ celui de-al treilea lui ochi. Asta era situaţia. Las// la o parte faptul că în faţa uşii de la/ intrare scârţâia un scripete, care-l înnebunea, şi că funia unor dungi gălbui/ îşi vedea atârnat trupul. Luând seama că dungile acelea/ gălbui erau suflete. Grupuri de suflete. Şi// cu toate acestea striga mai departe: daţi-mi înapoi frumuseţea!”. Am citat integral poemul „Încărcat de frumuseţe” pentru caracterul alegoric, textul este de asemenea emblematic în ceea ce priveşte stranietatea discursului liric stoician.

„Atenţie! La coincidenţe"

Asta e şi nu e o figură de stil. Pentru că în această parte, nu degeaba este atenţionat cititorul la ... coincidenţe!
... şi cea mai spectaculoasă asemănare este cea dintre craterul Platon şi şatra lingurarilor ce au „scăpat” cu bine dintr-o iarnă grea. Pitoreştii lingurari se roagă panteistic la un paltin, ei sunt legaţi de tradiţii şi pământ dar „îşi îneacă privirea în adîncul cerului”. Iarăşi contraste: pământ-cer, iarnă (aici se inserează şi elementul istoric, iarna lui 1989 fiind numită „urâtă”) - primăvara e speranţa „ascunsă în lăuntrul unui trunchi de paltin”. Iată, deci, poemul care dă titlul volumului, „Craterul Platon”: „În regiunea craterului Platon: cu/ pete discontinui de culoare, ce sunt? Sau cine. Sunt/ câmpuri de forţă? Scăpând/ cu bine din iarnă: sunt lingurarii, grămadă. Lingurarii, călare/ pe un trunchi de paltin, înfioraţi./ Tăbărâţi să taie din el câte o inimă, un creier, un stomac./ Să aibă cu ce să-şi încălzească sufletul?/ Potrivit unei străvechi// rânduieli: cerând îndurare paltinului. Îndurare şi/ lui, celui din adânc - «ei îşi îneacă/ privirea în adâncul cerului». Îndurare pământului care/ l-a crescut. Îndurare de la/ sclipirea/ celor două ghiulele eliberatoare/ din creasta/ casei lor părinteşti. Îndurare a zidului/ hrăpăreţ, venit de la răsărit,/ pe care sunt scrijeliţi anii 1945-1989: în sfârşit.../ Ce iarnă urâtă!// Până aici ajunşi, unde încetează/ graţia: în regiunea craterului Platon, în colţişorul ei cel mai infect./ Descoperind primăvara/ ascunsă în lăuntrul unui trunchi de paltin. Lăsaţi/ să-şi urmeze calea.” Casa părintească deschide şi închide poemul autobiografic intitulat „frică”. Este evocată înţelepciunea bunicii care recomanda ca metodă de salvare, în timpul crizelor economice „să-ţi închipui că te ocupi de stupii de pe/ marginea lanurilor de floarea/ soarelui. Să observi cum se scurge în lăuntrul plantelor forţa ta vitală...”. Iar frica de moarte nu poate fi depăşită prin aspiraţia la sfere înalte, prin înălţarea minţii, singura care ar putea atenua această spaimă este comuniunea cu o persoană iubită: „Ispite, despărţiri: de fapt, de ce avem atâta nevoie de adoraţie?/ Atâta nevoie să suim până în apropierea craterului/ Mării Liniştii, pe Lună? Câtă vreme nu facem decât să ne distrugem nervii,/ zi de zi: nu simţi o greutate în corp? Că ne înălţăm/ către creier şi că bombardăm suprafaţa Lunii cu vibraţiile corpurilor/ noastre? Vino să rămânem/ împreună măcar o dată cu picioarele pe pământ, descărcaţi/ energetic: îmbrăţişaţi cu disperare, că nu se ştie dacă mâine ne mai vedem.// Auzi? E poştaşul? Nea Pavel? N-a murit?/ Cineva a deschis portiţa ascunsă printre tei înfloriţi ai casei tale părinteşti,/ demult părăsite. «Mi-e frică»...”

„Te-am văzut ieri în cealaltă dimensiune"

Această a treia parte debutează cu poezii sociale, revoluţionare. Apoi registrul este îmbogăţit când poetul reflectează îndeosebi asupra trecerii ireversibile a timpului. Timpul revine mereu în atenţie prin cele trei perioade ale sale: trecut, prezent, viitor. Iar aceste dimensiuni dau diferenţele specifice între generaţii, între părinţi şi copii, între străbunii şi urmaşii lor. Cu trecerea timpului, din păcate, se pierd tradiţii şi valori.
Spaima de singurătate este pregnantă. De aceea femeia apare mai mult aici şi i se acordă mai multă importanţă iubirii. Inima „preistorică de femeie îndrăgostită” este „ameninţătoare”, „gata să erupă.” Iar volumul este închis de cel mai frumos poem, „În altă viaţă” – un poem despre dragoste, o amintire despre iubire, revăzută în imaginaţie cu ochii maturităţii, cu profunzime. Cu trecerea timpului, sentimentele chiar dacă s-au stins uşor, s-au decantat, iubire adevărată a fost pentru că datorită intensităţii percutante, apare în prezent aproape ireală, din „altă viaţă". Poemul trimite uşor la un poem bacovian şi unul arghezian dar îşi valorifică şi câştigă autenticitatea prin autobiografismul mereu repetat în lirica autorului Liviu Ioan Stoiciu. Ceea ce încântă este nostalgia învăluitoare, suavitatea, imaginile frumoase, tragismul realităţii urmat de cuvinte şoptite ca o rugăciune: „alerg după tine prin casă! Alerg din senin/ şi deodată alunec pe/ pardoseală, azi m-am agăţat în ultima clipă de scrin, să/ mă echilibrez, şi am vărsat un/ sertar. De la o vreme, păţesc la fel, vărs, ieri am vărsat un sertar cu/ făină, alaltăieri unul cu cafea, mâine voi/ vărsa sigur un sertar cu ceai, răspoimâine unul cu zahăr.... Sunt morţi/ care cer de pomană? Acum a rămas să-mi vărs/ maţele... Sunt confuz. Îţi simt prezenţa în casă. Deşi sunt atât de singur...// Aud un huruit. Tu erai aşa neîndemânatică! Vino/ înapoi, dragostea/ mea. De ce nu apari în carne şi oase? Alerg la birou la/ geam, poate m-ai chemat? Ai bătut în geam? Nu/ am auzit bine... Mă uit înlăuntrul meu. Am senzaţia de întreg. Ah,/ luminiţele caselor amestecate cu luminiţele ochilor/ tăi, mănunchiuri de steluţe, deasupra/ gheţii patinoarului/ din grădină. Şi tot felul de materii/ rupte, împrăştiate, din câmpul tău energetic... Ai fost azi/ pe aici? Parcă mi te închipui: purtând/ resturi animale şi spori, dispărând în abis, visătoare...". Când vorbeşte despre dragoste, Liviu Ioan Stoiciu surprinde prin tandreţe. Şi după cum ne spune însuşi poetul „Restul? E în fotografie, în spatele căreia/ pâlpâie ceva."

Dintre volumele de versuri publicate în 2008 pe care le-am citit (fără să am pretenţii de exhaustivitate), Craterul Platon este cel mai complex.

Cătălina Cadinoiu

Nuferii mor în cadă

Photobucket

Poezia din volumul „Nuferii mor în cadă” (Ed. Cartea Românească, 2008, volum de debut), semnat de tânăra Cătălina Cadinoiu, impresionează prin tonul dramatic şi aducerea în atenţie a ţinutului natal, o zonă mirifică din Delta Dunării. Acesta este elementul de originalitate al volumului, o perspectivă pe care autoarea ne-o oferă fără să alunece în zona semănătorismului, folosind un limbaj liric postmodern. În contextul poeziei actuale, n-aş putea spune că poezia Cătălinei Cadinoiu este „altfel”, volumul „Nuferii mor în cadă” având latura lui epică. Am apreciat în mod deosebit la această autoare, spiritul creştin manifest în poezie, atenţia acordată oamenilor de care este înconjurată, mila, înţelegerea exteriorizată faţă de cei slabi sufleteşte, oameni nefericiţi, săraci, bolnavi, beţivi, abulici. Din punct de vedere strict literar, forţa de a construi (evoca) personaje, încadrându-le în tablouri picturale din care nu lipseşte dinamica. Astfel, pescarul este viu aşa cum ţine „felia de pâine în mâinile negre”, o femeie alcoolică doarme în mijlocul drumului, prin aburii vinului „delimitându-şi propriul sarcofag”, o alta îşi împlineşte rolul de mamă, în ciuda vicisitudinilor vieţii, dovedindu-se puternică sufleteşte: „Părea să nu fi mâncat dimineaţa lapte cu fulgi şi mâinile îi erau de mamă./ Părea să se fi trezit de la cinci lăsând pe televizor 10 lei pentru prânz/ şi buzele îi murmurau un psalm arctic.” Autoarea ne familiarizează cu lumea interioară a copilului cerşetor, îmbrăcat într-un „costum de leu”, motiv deopotrivă de introspecţie şi de invitaţie la altruism: „Deschide-mă la suflet şi ia tot mărunţişul de-acolo/ cumpără pâine şi busuioc de la bătrânii/ care-şi uită data de naştere./ Restul de bani dă-i-l copilului ţigan/ în costum de leu de sub talpă.” Mama Maria este o femeie necăjită, care „creşte nuferi în piept”, îşi îneacă amarul în alcool, o mamă nefericită cu „un copil din flori bolnav de inimă”. La Mama Maria presimţirea tainei se combină ciudat cu simţul ridicolului: „Maria, ai căzut în fund văzând cerul/ apropiindu-se de tine.” Într-un dialog cu tonalităţi grave, dramatice, ne este prezentat acest personaj tragic: „Maria, eşti beată, plină de noroi te-ai tăvălit/ prin iarbă ca o iapă, ai rochia murdară ca o rană./ Da, sunt beată, m-am tăvălit ca o iapă/ şi îmi moare copilul/ Uite, sângele în mâinile cu care m-am tăvălit/ în iarbă ca o iapă.”
Care sunt minusurile cărţii? Abundenţa de texte, partea a treia „Orbii dansează în Subcetate ziua, pe la prânz” este cu mult sub media valorică a volumului, singurele zone reuşite fiind repetitive cu ce s-a remarcat deja în primele două capitole „Nina din pahar” şi „Mama Maria”. Totuşi şi aici găsim o poezie de excepţie „Oublié”. Autoarea apelează pe alocuri la truisme, exprimări banale sau dimpotrivă prea alambicate, dorind probabil o încifrare a poeziei, efectul fiind negativ prin lipsa de coerenţă, de sens. Un exemplu: „Orice zi se înmulţeşte cu vidul/ în care se balansează mexicani beţi/ în ponchouri peticite.” sau „şoseaua de câmp pe care doar vidrele nu aleargă/ cu picioarele la gâtul de kiwi al Doamnei Ambasador/ norii fug spre dreapta, maşinile cu asfalt pe roţi/ aprind televizorul şi dansează pentru tine".
Pariul cu literatura ca artă este câştigat atunci când Cătălina Cadinoiu ne dezvăluie cu graţie cum se îndrăgosteşte „crescând în înălţime”, încurcă „versuri din Crez, cu onomatopee de chemat lebede la poartă”. În universul ei liric, „beţivii spun poezii”, cerul din Deltă este „înalt cât viţa de vie din boltă”, „Dumnezeu încape într-un costum de leu”, „soarele/ răsare din punga cu aurolac”, „numai atunci când se plânge, apare curcubeul”!

Notă: Nuferii mor în cadă ar fi meritat să fie nominalizat la Premiiile U.S.R. la secţiunea poezie pentru volum de debut. Părerea mea :D

Dan Cristea
Poezia vie







„Nici o epocă nu se poate lipsi de o mică avangardă de cunoscători de poezie, spirite independente şi într-o anume măsură mai înaintate decât epoca lor sau predispuse să asimileze mai repede ceea ce e nou” – cu acest motto din T. S. Eliot îşi argumentează Dan Cristea volumul de "eseuri (cvasi)monografice" despre douăzeci de autori contemporani de poezie, volum publicat în 2008, la una din cele mai selecte edituri în ceea ce priveşte literatura în general şi poezia în special – Editura Cartea Românească, din Bucureşti. Parcurgând cele 300 de pagini în care poeţilor studiaţi li se acordă spaţii ce diferă (deloc întâmplător) ca dimensiune, am descoperit în Dan Cristea nu un critic „sever” (nici nu şi-a propus să ofere reţete de perfecţionare pentru autori), ci unul foarte atent la poezie, la actul creator. Dan Cristea consideră că inspiraţia poetică izvorăşte din bogăţia de trăiri sufleteşti, din diversitatea gândurilor, din pulsiuni ale eului şi originalitatea e dată de unicitatea fiecărui individ care îşi „construieşte” limbajul propriu inconfundabil, autentic. Desigur că asta nu exclude găsirea similitudinilor între poeţii comentaţi şi cei din marea literatură, Dan Cristea recurgând cel mai adesea la comparaţii cu poeţi străini – Rimbaud, Mallarmé, Valéry, Poe, Kavafis, Coleridge, mai rar cu câţiva poeţi români reprezentativi din care Bacovia e cel mai adesea citat, urmat de Ion Barbu, T. Arghezi, L. Blaga, M. Eminescu şi o dată se face referire şi la „mai tânărul” Ion Mureşan. Dan Cristea mărturiseşte încă din prefaţă că la baza studiilor pentru această carte au stat antologiile de autor dar că nu s-a limitat doar la acestea pentru că, după cum afirmă în cuprinsul cărţii, nu-ţi poţi face o privire de ansamblu asupra unui poet citindu-l numai din antologii, criteriile de selecţie sunt de multe ori subiective şi nu coincid întotdeauna cu un traseu pe care îl urmăreşte ochiul unui critic. Dan Cristea nu şi-a asumat un rol exhaustiv şi la finalul fiecărui capitol, el enumeră volumele citite din biografia poetului – suficiente totuşi pentru a-i defini acestuia, trăsăturile caracteristice. Astfel, urmând cronologia cărţii, vom spune că Gellu Naum este un simbolist de tip „arhetipal”, poet al „prezentului etern”, un „alchimist” cufundat în sfere înalte, „imaginarul” lui fiind determinat de vis şi de interpretările psihologice ale subconştientului; Ştefan Augustin Doinaş este „poet inspirat al spectacolelor grandioase”, în versurile lui se împletesc armonios principiile etice cu metamorfozele fiinţei; Leonid Dimov este „inventator şi constructor de vise”, el este un panteist „exotic şi fastuos”; Petre Stoica – paradigmatic, „poet al suprafeţelor continue, fără hiatus”; M. Ivănescu – introspectiv, „aflat mereu în contratimp”, în poezia lui apare adesea motivul alcoolului ca pretext pentru a-şi etala incertitudinile şi a-şi exhiba angoasele; Ileana Mălăncioiu vine cu o poezie a „biograficului transfigurat”, „a visului, a coşmarului şi a ipotezei reverice”, deosebit de complexă, „hieratică”, de un „lirism funebru”, care te copleşeşte prin prezenţa fantasmelor şi „apropierea până la confuzie între Eros şi Thanatos”; din toţi cei prezentaţi Virgil Mazilescu practică intertextualitatea într-o poezie elegiacă, în care dominantă este tema copilăriei, personajul – eul este un copil atât în sensul propriu al cuvântului cât şi în cel metaforic, copilăria este uneori o conotaţie pentru un (alt) început, poetul e obsedat de fugă şi reîntoarcere, de „ieşirea din sine”, angoasa lui e de tip „exclamativ-ancestrală”; bacovianul Nicolae Prelipceanu descrie o lume „inconfortabilă” în care cruzimea e „gratuită”, tristeţea este cronică, „eroul” din poemele lui e mereu singur, decepţionat şi sceptic; Ion Pop e în acelaşi timp „actor şi spectator” într-o elegie a „cunoaşterii şi definirii de sine”; Adrian Popescu e un spirit deosebit, „celestul, purul, suavul, sacrul” se asociază într-un „lirism al fervorii şi entuziasmului mistic”; un alt „mistic în substanţă” este Ion Mircea – poetul dimineţii; Dinu Flămând se remarcă prin „reveriile extatice”; sumă dată de „multiplicitatea eurilor care coexistă în noi”, eul poetic la Gabriel Chifu este „autofictiv” şi fiinţează într-un univers al imponderabilităţii; Traian T. Coşovei este „paseist şi sentimental din cap până în picioare”; poetica lui Ion Stratan este „puristă”, el e un optzecist apăsat de „oboseală existenţială”; Mariana Marin este confesivă şi dramatică; Bogdan Ghiu cu o poezie experimentală ce nu place tuturor dar care în mod evident este pe gustul lui Dan Cristea, dincolo de intelectualitatea versurilor, e un tip „dez-auctorial”, „sentenţios, aforistic”, textualismul întâlnit la el nu e unul obişnuit ci unul „vulcanic, exploziv, producător de dezastre”; Marta Petreu cu orgoliul feminităţii scrie versuri „puternice, lucide şi curajoase”; Marian Drăghici e riguros iar Ioan Es. Pop – un alt favorit al criticului este „parodic şi transfigurativ”, cu un discurs complex în care problematizarea ocupă un loc esenţial, Ioan Es. Pop e definit de Dan Cristea prin sintagme oarecum hiperbolice: „poète maudit”, „poet vizionar”. Dealtfel la Ioan Es. Pop se fac cele mai bogate comparaţii, cu Dante, Poe, Baudelaire, Rimbaud şi chiar Conrad.
Dan Cristea se entuziasmează în faţa unor poeme (uneori chiar a unor volume întregi de versuri) şi foloseşte cu predilecţe epitete cum ar fi „admirabil”, „memorabil”, „remarcabil”, „excepţional” sau chiar „capodoperă”. De unul din textele lui Dimov – „O dimineaţă în curte” – spune că este „o adevărată capodoperă a comediei de limbaj”, poemul „Dimineaţa cu ploaie” de M. Ivănescu este „una din capodoperele volumului din 1968”, poemul „Prefaţă” este „capodopera volumului [«Va fi linişte va fi seară»], poemul „Pisicile din Torcello” de Adrian Popescu este „admirabil”, printre volumele „exemplare” sunt numite „Starea de asediu” de Dinu Flămând, „Ieudul fără ieşire” de Ioan Es. Pop – „carte cu totul admirabilă”. Exemplele ar putea continua dar las cititorului plăcerea acestui exerciţiu.
Multe ar mai fi de spus despre această carte de critică în care nu se dau numaidecât verdicte dar care se constituie într-un adevărat elogiu adus poeziei. Dan Cristea descifrează poezia şi o explică în cele mai intime amănunte ale ei, se construieşte chiar o psihologie a poeziei şi ne sunt prezentate efectele ei: stări, emoţii sufleteşti. Găsesc că Dan Cristea e un „cunoscător” şi în acelaşi timp un mare consumator de poezie. Sunt momente când criticul Dan Cristea se contaminează pur şi simplu de poezie, devine aforistic în exprimare, eseul dispune pe alocuri de inflexiuni lirice: „Zone întinse de nevăzut, de necunoscut, de neauzit, de neatins închid oamenii şi lucrurile ca în nişte capsule, astfel că înţelegerea se blochează la porţile neliniştii sub «convingerea morţii iminente»”; „Dorinţa e legată de absenţă, ispita e legată de încălcarea interdicţiei”; „Iubirea pură, rămâne ceea ce este, iubire pură, moment inepuizabil, dar şi detaşabil de metamorfozele în timp ale erosului”.

Bogdan Ghiu
Urme de distrugere pe Marte








Într-o eră în care tehnica are caracter excesiv, originalitatea este căutată prin imixtiunea unor zone artistice complementare. Poezia împrumută epicul prozei, proza nu doar că se întâmplă să fie lirică (o ipostază a ei nicidecum nouă), ci chiar porneşte de la o poezie modernă, pentru a se construi (cum este să zicem romanul „Zile exemplare” de Michael Cunningham).
Bogdan Ghiu în „(Poemul din carton) Urme de distrugere pe Marte”, un audio-book, publicat în 2006, ce are girul prestigioasei edituri din Bucureşti, Cartea Românească, propune într-adevăr un poem unitar, împărţit în fragmente cu valenţe textualiste, dar şi optzeciste şi dadaist-avangardiste, cu închidere şi deschidere eseistică. Mai mult decât a mixa poezia cu naraţiunea şi eseul, Bogdan Ghiu îşi prezintă poemul ca o operă de artă, demonstrând că şi din scrieri de cuvinte, se pot face colaje. Textul poetic se reliefează pe amprente de tipar, autorul inventează nu afişe (asta s-a mai făcut în poezie în prima jumătate a secolului XX), ci miniafişe de fragmente lirice. Găsim laterale de poezie ce transpar pe verso, în chenare. Poemul este şi imagine, mesajul transmis nu poate fi înţeles doar prin vorbire, autorul dăruieşte trei sferturi din sufletul său, idee ce nu se poate percepe fără a viziona pagina 66. Găsim în carte mostre din caligrafia autorului, ele pot constitui un material de studiu pentru grafologii interesaţi de psihologia poetului. Deci, un autor ce-şi etalează sinceritatea. Bogdan Ghiu ridică o problemă conştientizată de mai toţi scriitorii de valoare din timpurile noastre: necesitatea găsirii unui limbaj altfel, diferit.
„Odată,/ celulare erau doar în/ Tibet, în Siberia,/ în Egipt şi poate/ în Anzi şi Bucegi./ Acum toţi oamenii scriu./ Dumnezeu în sfîrşit/ s-a-ntrupat.” Poetul are cultul scrierii, pentru el Cuvântul este din Dumnezeu, fără a face din aceasta o metaforă, cuvintele se situează deasupra ştiinţei, pentru că ele oferă suport pentru limbaj. Geneza lumii se face posibilă prin articulare: „La început a fost cuvântul/ iar la sfârşit – imaginea”. Imaginea produsă de geniul artistic, are la bază un limbaj care transformă privirea în contemplaţie. „Poezia este uşoară/ şi se scrie din ce în ce/ mai greu” ne dezvăluie starea actuală a poetului: emoţia este insuficientă, tehnica îl sufocă tocmai prin aspiraţia de a-i depăşi spiritual limitele, intensa comunicare prin mass-media, în formă electronică sau gazetărească, îi înăbuşă misiunea sau dimpotrivă, îl incită la competiţie.
Prin fragmentul „Ne-poezie”, Bogdan Ghiu lasă la vedere, experimentarea esenţializării, corectura directă pe text. Un motto din Nietszche: „Cei puternici trebuie apăraţi de cei slabi”, prin trunchiere, capătă acuitate: „Cei puternici trebuie apăraţi”. Într-una din versiunile recitate de către autor, în fraza: „poezia este doar şi mereu adresare, fluviu în care ne aruncăm de pe podurile cele mai sigure şi mai maiestuoase nu doar pentru a căuta în puhoi, izvoraşul”, epitetul maiestuoase este înlocuit cu misterioase. Nu e singurul deliciu al oralităţii, Bogdan Ghiu obligă lectorul să-l asculte! La citire, „Ne-poezia” mi-a sunat sacadat, la audiţie, e disperare, revoltă, urmată şi finalizată totuşi cu un ton cald dat de speranţa unei şanse în viaţă, ce are ca izvor, Poezia.
Cartea se încheie cu un „REZUMAT despre Principalele mesaje ale cărţii de faţă (în viziunea autorului ei)”, ce inhibă autorul de critică literară, induce teama de a „repeta” mărturisirile poetului. Dar „REZUMATUL” se desfăşoară într-un stil care deşi e ordonat logic, e complex şi alambicat, se vede aici Bogdan Ghiu – consumatorul de filosofie. „Poemul din carton” e un refugiu pentru Poet, pentru cititorul care şi nefiind creator de versuri, prin empatie, devine Poet.

  postat de violetta in 2009-04-21 14:04 2 comentarii


Comentarii

Gute Arbeit hier! Gute Inhalte.
de fussball in data de 2009-03-03 21:08
fussball,
eu nu stiu germana dar intuitia imi spunea ca e de bine. :)Apoi m-am dus la dictionar si intuitia mi s-a confirmat. Si da, sunt carti bune, este adevarat! Multumesc frumos.
Violeta
de violetta in data de 2009-03-04 10:40

Numele tau:   (obligatoriu)
 
URL:
 
Email:   (obligatoriu, ascuns)
 
Antispam:
 
Mesajul tau
Tagurile HTML nu sunt permise in textul comentariului
 
Vreau notificare prin email la noile comentarii
:):(:d:">:((:d|:x8-|/:):o:-?:-":-w;)[-(:)>-#:-s(~~)**==*-:)o:-)3:-o:(|):)):-??:-ss<):)<:-p=:)>:d<@};-[-o<^:)^#-o$-)%%-%-((%)(*)(:|8->8-x8-}:)]:-$:-&:*:-\:-<:>:-@:-b:-j:-l:p:-s:-c:-h:-t:|:o):@):^o;));;)=((=))=d>=p~>-)>:)>:/>:p@-)b-(b-)|-)l-)o-+o->o=>x([-x~:>~o)~X(=; mai multe
   
 
 
Powered by www.ablog.ro, design by Sebastian Schmieg