blog poezie si arta

Din cartile de poezii ale Editurii BrumaR, prezentari de Violeta Savu si Nicoleta Florean
     media: 0.00 din 0 voturi

EDITURA BrumaR : http://www.brumar.ro/index_brumar.html

Eliza Nicolaina
trauma arlechin
Photobucket
Eliza Nicolaina este pseudonimul de poetesă al ziaristei Eliza Dumitrescu (Jurnalul Naţional). Trauma arlechin (Ed. Brumar, Timişoara, 2008) reprezintă volumul ei de debut. Arlechinul – personajul comic care poartă o mască a fericirii, care induce privitorilor o stare de veselie relativă, păstrează în colţul ochilor o privire întristată, încercând zadarnic să o ascundă. Lacrima este „trauma” arlechinului. Interiorizarea suferinţei şi febrilitatea trăirilor, tonul resemnat şi autoironic, oscilarea între realitate şi vis, iluziile iubirii şi blazarea indusă de repetabilitatea sentimentelor, înstrăinarea şi intensa afecţiune sunt câteva dintre mizele acestei cărţi de versuri. Cu alte cuvinte autoarea explorează liric dedublarea fiinţei umane. Însă ea rămâne „deoparte” de încercările mimetice, îşi păstrează calinitatea, candoarea şi tandreţea, dar nu cu un aer senin, ci uşor deprimat. Poeta se simte îngrădită de legi exterioare, de realism şi teluric. Şi totuşi, deşi „legată” cu sfori, spiritul ei lucid îi anihilează păpuşarului iluzia de a-i conduce destinul. Nu doar prin luciditate se salvează, ci mult mai important, prin inteligenţă afectivă şi prin exteriorizarea unei iubiri fără limite.
În trauma arlechin pluteşte senzaţia de vid, de gol sufletesc, claustrarea este accentuată printr-o poetică a staticului. Există o disperare dată de descompunerea materiei în versurile Elizei: „seara între lucruri/ se cască ochiuri vâscoase/ simt pe sub piele/ ochii de carne ai păpuşilor/ singurii care le putrezesc/ iar apoi totul/ se sfârşeşte pentru ele/ ştiu că a muri şi a putrezi cum se cuvine/ e un lux” (vis 9). Dar sufletul de arlechin evadează făurind din vise universuri imaginare, unde nostalgia evadează din sfera thanatosului. Este închipuit (şi astfel construit) un ţinut paradiziac în care condiţia de muritor este depăşită prin dragostea carnală împinsă până la paroxisme dar şi prin întoarcerea la copilărie, la inocenţă: „Stau la masă/ Cu toţi bărbaţii mei/ La o singură masă/ îi privesc cu un ochi acoperit/ Printre gratiile de spermă/ îmi pocnesc ganglioni/ De-a lungul gâtului/ De-a lungul spinării/ Aleargă copii/ Cu coarne de melci/ şi alte frumuseţi/ Fără regn/ El spune că dumnezeu/ Oricum mă iubeşte” sau: „Trăim mai departe/ Insensibili la străzile/ Care ne curg/ Pe sub tălpi/ Ne facem/ Mobila din carnea lui dumnezeu/ şi prezervative/ Ne iubim cu ele/ în dumnezeu/ Cunoaştem fericirea”.
Primele trei capitole ale cărţii sunt preponderent minimaliste: Întâlnirile (vise), Fericirea trifazică, Spoturi (flashuri lirice mai puţin convingătoare, însă aici vom găsi în cel mai valoros poem al seriei, referinţa autoarei la titlul cărţii: „Cobor şi urc/ Urc şi cobor/ Sunt femeia din cutii de conserve/ Diafană/ Pe anumite paliere/ Se târăşte greu în urma mea/ Profund organică/ Trauma arlechin.”). În ultimele două, intitulate Derapaje, respectiv Fereastra, poezia se dezvoltă ca întindere iar lirismul se amplifică. „Derapaje I” ar putea fi considerată o adevărată ars poetica pentru autoare: „acum nu sunt decât o carte de joc în alb/ dar tot aşa or să mă ia şi pe mine într-o cutie din/ aceea care se pregăteşte pe la colţuri de stradă/ aşezată cu un cap pe un scaun şi cu altul pe/ celălalt scaun şi de care se izbesc trecătorii grăbiţi/ şi pe aşternutul căreia cad bobiţe de mac de pe/ covrigi şi în care se poate călători confortabil o/ vreme un timp sau ceva de genul ăsta/ voi intra pentru prima oară în propriul meu/ sânge; ca într-un cinematograf; voi încerca senzaţii tari/ mirosul amărui al rădăcinilor mă va face să-mi uit/ nerăbdarea, obişnuita greutate a sânilor”.
Violeta Savu

Daniel D. Marin
l-am luat deoparte şi i+am spus
Photobucket
În contextul poeziei de astăzi o voce aparte este cea a lui Daniel D. Marin, un foarte tânăr poet (n. 26 iunie 1981) care, în cartea de versuri l-am luat deoparte şi i-am spus („BrumaR”, Timişoara, 2009), ne propune un univers liric ce mizează pe epic, pe elemente vizuale desprinse parcă de pe pelicula unui film. Poezia lui Daniel D. Marin este animată de personaje, fapt mai puţin obişnuit în poezie. Insolită pare a fi şi inserarea unor elemente fantastice care ţin de basm. Reiterarea inefabilului aminteşte întrucâtva de poemele lui Florin Mugur din firea lucrurilor. Însă, profund liric, Florin Mugur apelează la misteriosul poematic al basmelor folosind simbolul şi aluzia. Daniel D. Marin se inspiră din basm şi o face în cheie modernistă, accentele fiind puse pe oniric şi pe neclaritatea existenţei hotarului dintre real şi fantastic. Autorul pare a împrumuta vocea povestitorului din basme, respectând stilistic o retorică a oralităţii. Chiar titlul, l-am luat deoparte şi i-am spus, sugerează continuarea unui discurs de tip monolog, desfăşurat într-o scenă anterioară petrecută într-un timp trecut, nu prea îndepărtat. Absurdul realităţii, dramaticul existent în banalul cotidian, gravitatea maturizării şi a descoperirii concretului sunt evocate mimându-se un ton naiv. Senzaţiile induse sunt contradictorii, de la candoare trecându-se cu uşurinţă la cinism şi viceversa. Melanjul dintre realism şi ludic înveşmântează versurile într-o aură stranie.
Volumul este alcătuit din cinci secţiuni: domnişoara o., dragonul fără Aripi, când a ajuns lângă noi, Ivan, ca un duh straniu, cea mai puternică fiind prima, în care personajul feminin parcurge un drum sinuos al totalei însingurări, dezamăgirile repetate şi păşirea pe alte tărâmuri (într-o lume aflată între aici şi dincolo, cea a stafiilor) sunt experimentate păstrându-şi în mod paradoxal eternul farmec feminin. Imaginea domnişoarei o. este fixată iniţial într-un plan real. O domnişoară deziluzionată se închide în micul ei univers, în care timpul este reversibil, tot ce ar putea s-o atingă din exterior fiind seducţie, ademenire ce se poate transforma în pericol, ispită: „domnişoara o. stă pe covor cu/ ochii închişi. când expiră/ ceva liniştitor îi înconjoară mâinile./ le ţine strânse între genunchi./ poate vede ceea ce nimeni/ nu-şi poate imagina poate doar/ alunecă fără voie într-o peşteră cu/ animale imense în alt timp.// dacă ar deschide ochii/ cu siguranţă s-ar juca în voie/ cu animalele imaginare./ dacă nu ar fi aşa liniştea s-ar risipi/ din mâinile ei şi covorul/ ar coborî încetişor pe marginea/ unei prăpăstii.” (pe covor). „domnişoara o. n-a mai ieşit/ de 3 zile din casă. stă cuminte/ pe covor bea multă cafea şi din când/ în când fumează. dacă ar deschide/ fereastra aerul rece de afară s-ar/ strecura ca o ispită în sufletul ei.”
Penetrant este şi capitolul intitulat „Ivan”, unde întâlnim personaje dostoievskiene, nume, caractere şi tipologii amestecate din două romane diferite: Fraţii Karamazov (Ivan, Grushenka) şi Adolescentul (Olea). Nu ştiu dacă e sau nu pentru prima oară radiografiată în poezie schizofrenia, însă Daniel D. Marin realizează un experiment interesant: „[…] Ivan stă cât este el de înalt/ cu picioarele desfăcute în mijlocul curţii/ agită lanţul cel gros deasupra capului/ şi urlă la oamenii care privesc în curte de/ după gard cu teamă/ să i-o aducă pe Olea cât mai degrabă/ că altfel o să distrugă tot satul.”
Aflat deja la a treia carte de versuri (l-am luat deoparte şi i-am spus fiind precedată de Oră de vârf şi aşa cum a fost), Daniel D. Marin se anunţă o voce distinctă. N-am avut acces la celelalte două cărţi, dar din textele citite pe internet, pot spune că nu există mari diferenţe între poeziile publicate anul acesta şi cele scrise anterior. Se observă lesne o evoluţie a autorului în construcţia frazei lirice, mai multă siguranţă în expunere, versurile fiind rotunde, iar exprimarea curată şi limpede. Un pericol viitor pentru Daniel D. Marin ar fi însă autopastişarea, alunecarea în manierism. Oricum, el e un autor care merită urmărit. În viitor cred că se va afirma ca un prozator liric de excepţie sau un poet care ar putea fi şi mai convingător aducând în versul său tuşe de tensiuni lirice.
Violeta SAVU
Notă: umbrela şi mingea sunt două dintre poeziile din volumul "l-am luat deoparte şi i-am spus" care mi-au plăcut în mod deosebit dar pe care n-am reuşit să le citez în prezentarea cărţii. Aleg să o citez pe a doua, invitându-vă să descoperiţi singuri şi alte poezii cu domnişoara o. tot atât de frumoase:
mingea: "domnişoara o. îşi strecură trupul/ în interiorul unei mingi/ după care se rostogoli/ în mijlocul unui grup de copii.// copiii se uitară împrejur/ şi nevăzând pe nimeni începură/ să bată mingea. domnişoara o. strângea/ din dinţi de durere dar era atât de/ fericită că se joacă din nou/ încât nu scotea un sunet.// când se lăsă seara copiii/ plecară pe la casele lor. doar unul/ mai îndrăzneţ luă mingea cu el şi o/ aşeză la loc de cinste în raft.// peste noapte domnişoara o./ se strecură afară din minge/ îşi admiră cu mândrie vânătăile/ în oglindă şi ieşi plutind fericită/ pe fereastră."


Ştefan Bolea
Noaptea instinctelor

Prima impresie a lectorului versurilor tânărului poet Ştefan Bolea este că citeşte libretul unei opere hard-rock, dacă această specie muzicală ar exista. Cert este că a treia carte a redactorului-şef la revista on-line EGOPHOBIA este un alt episod al confesiunii unui adept al filosofiei nihiliste a lui Nietzsche. Lansat vineri, 19 iunie, la „Bookfest”, la standul Editurii „BrumaR”, tomul intitulat Noaptea instinctelor este, aşa cum însuşi autorul mărturiseşte, „un volum de poeme scris într-o lună, după o pauză de aproape de trei ani de poezie”.
Resorbind specularitatea şi autospecularitatea într-un punct de convergenţă oarecum „transfigurator”, poemele cu caracter autobiografic propun o imagine trucată a eului şi a lumii, o oglindă (spartă) a existenţei exterioare şi a interiorităţii. Revelând dimensiuni contradictorii ale fiinţei şi ale realităţii, volumul de faţă devine, rând cu rând, o escatologie ipostaziată, o „nuntă chymică”, una care, conform observaţiilor lui Mircea Eliade din Făurari şi alchimişti, transmută biologicul şi fiziologicul în participare la macrocosm prin trezire spirituală: „Asumând semnificaţia iniţiatică a dramei şi suferinţei, Materia asumă şi destinul Spiritului".
Astfel, poezia se transformă într-o justificare sau retranşare purificatoare în propriul sine ca recurs la o lume terifiantă, limitată şi limitatoare, în care omul este o marionetă impersonalizată, iar poetul un auslander ce se simte un obiect expirat: „Şi totul a devenit o limită/ care se strânge ca un ştreang/ sau ca un straight jacket ce te consumă de viu/ (…) / şi oriunde mă uit, barierele îmi aţintesc privirea/ Văd doar mănuşa vameşului/ Care mă manevrează cu suspiciune ca pe un obiect expirat” (auslander).
Versurile lui Bolea sunt un „Joc cu oglinda sufletului răstignit”, în care simţurile se multiplică, se preschimbă, se amalgamează într-un tot, iar senzaţia persistentă este de tablou suprareal şi fantastic, de intrare într-o regiune a spaţiului cu proprietăţi aparte, în care totul primeşte prefixul „a” cu valenţe anihilatoare, ce anulează valorile. Poate de aceea autorul dispune materia lirică în patru episoade, Atentat, Anal, Angst şi Anamneza, fiecare dintre ele promovând iminenţa promulgării legii euthanasiei ca singură soluţie a salvării sufletului, povara noastră de eternitate, de perfecţiune de la o viaţă mediocră, demonică, ignară.
Ştefan Bolea scrie o poezie subversivă, un text cu aparenţe reflexive, dar cu autentică valoare tranzitivă. E o călătorie spre centru, un drum „de-a-ndoaselea”, sorescian. E o sfidare a răului prin rostirea sa, în virtutea ideii că numai ce e material e distructibil. E un discurs amalgamat, o sinestezie de visceral şi fast erudit, de trivial şi jargon englezesc, de înţelepciune populară şi perspectivă filosofică ameţitoare. E un protest vehement împotriva dezumanizării. E un rechizitoriu al degradării omului, al anulării acestuia ca fiinţă spirituală, ca individualitate unică şi irepetabilă. E o apologie a salvării de la ratare prin actul artistic, (singurul ce leagă omul de divinitate), aspaţial, atemporal, anistoric şi anistorist în care autorul demitizează sartrianul „existenţa precedă esenţa”, demonstrând că „esenţa” este distrusă prin devoilare, prin obligativitatea la materializare şi, deci, la derizoriu, căci existenţa de azi şi-a pierdut valoarea sacră, ritualică. A revela esenţa este pentru Ştefan Bolea, ca şi pentru Dostoievski sau Gide, a călători înspre sine, a accepta moartea ca pe singura soluţie a dezvăluirii esenţei.
Într-o lume decrepită, în care oamenii ca individualitate, ca descendenţă divină, ca spiritualitate, se află într-un grad maxim de dezintegrare, poetul are revelaţia clipei celei din urmă, a „Pragului dintre lumi”, în care filmul vieţii se derulează secvenţial, sacadat, fără a mai putea fi „decupat” şi „re-aranjat”. Autorul suspendă această clipă şi o transformă într-un incitant volum de versuri „douămiiste” care ne invită la meditaţie.
Nicoleta Florean

  postat de violetta in 2009-07-18 14:29 0 comentarii


Comentarii


Numele tau:   (obligatoriu)
 
URL:
 
Email:   (obligatoriu, ascuns)
 
Antispam:
 
Mesajul tau
Tagurile HTML nu sunt permise in textul comentariului
 
Vreau notificare prin email la noile comentarii
:):(:d:">:((:d|:x8-|/:):o:-?:-":-w;)[-(:)>-#:-s(~~)**==*-:)o:-)3:-o:(|):)):-??:-ss<):)<:-p=:)>:d<@};-[-o<^:)^#-o$-)%%-%-((%)(*)(:|8->8-x8-}:)]:-$:-&:*:-\:-<:>:-@:-b:-j:-l:p:-s:-c:-h:-t:|:o):@):^o;));;)=((=))=d>=p~>-)>:)>:/>:p@-)b-(b-)|-)l-)o-+o->o=>x([-x~:>~o)~X(=; mai multe
   
 
 
Powered by www.ablog.ro, design by Sebastian Schmieg